Când altul primește aplauze pentru ideile tale

Pixabey

Dacă ai observat că părerea ta sau o poză/un comentariu de pe rețelele de socializare sunt preluate și imediat transformate în oportunitate de câștig de către anumite persoane, atunci e un indiciu de netăgăduit că ai idei foarte bune.

Ai fi crezut că o să continui fraza de mai sus cu ”e un indiciu de netăgăduit că ți se fură ideile”? Poți să crezi și asta, dar nu știu la ce te-ar putea ajuta!

Este frustrant să rămâi un simplu spectator al succesului altei persoane atunci când îți recunoști ideile pentru care altcineva primește aplauzele. Este frustrant chiar și atunci când ai încredere în tine și nu îți trebuie aplauze pentru chiar tot ce faci. Este neplăcut să ai o idee bună și să ajungi să regreți că ai dat-o pe nimic, că altcineva se folosește de sclipirea ta.

Vestea bună este că dacă te afli în punctul în care deja ți-ai recunoscut câteva idei pentru care alții au fost recompensați, ai certitudinea că ideile tale sunt apreciate.

Iar vestea și mai bună este că nu există o veste rea. Tehnic, pentru succes ai nevoie de idei bune și de a observa și valorifica oportunitatea. Să ai idei bune nu poți învăța atât de ușor, în timp ce să creezi oportunități se rezolvă relativ repede cu un pic de atenție și antrenament, lucru care este în avantajul tău. Tu poți învăța să accesezi oportunitatea, în timp ce celuilalt îi va fi greu să aibă propriile idei bune. Fie vorba între noi, nici nu se va strădui, în momentul în care tu ai tras cortina, își va căuta alt neatent cu inima mare care-și vinde ideile oricui, pe nimic.

Ce trebuie să faci?

  1. Dacă tot ești generos în a-ți oferi ideile, ai grijă cui le oferi! Practic trebuie să faci exact ceea ce făceai și până acum, dar să-ți semnezi munca. Nu ești în situația în care să ai o reținere în a te exprima (asta e altă discuția asupra căreia o să revin), până acum vorbeai cu oricine, de acum vei avea grijă să vorbești doar cu acei oameni a căror apreciere se poate cuantifica. Vrei un post mai bun, vrei o mărire de salariu? Doar arată-le celor care contează ce idei bune ai, nu te mai risipi în discuții cu colegii care au aceleași dorințe ca tine, dar idei puține.
  2. Dacă vezi că activitatea ta pe rețelele de socializare este fie distribuită/fie ”împrumutată” pe principiul ”dacă e public, atunci mă pot servi”, dar întotdeauna apreciată, atunci este timpul să-ți creezi o pagină profesională pe care să-ți promovezi afacerea. Ai garanția succesului cu conținuturile pe care deja ai ales să le faci publice just for fun. Dacă alții pot câștiga cu conținutul creat de tine, cu siguranță poți câștiga și tu!
  3. Fă și tu ceea ce fac cei care-și însușesc ideile tale! Nu, nu să iei ideile lor, am stabilit deja că ei practică acest sport tocmai pentru că sunt în pană de idei. Tu ai idei pentru că ai spirit de observație, atenție la detalii, intuiție și abilitatea de a face conexiuni neobișnuite. Toate aceste abilități vei începe să le folosești pentru o mică cercetare care să te ajute să răspunzi la câteva întrebări:
  • Ce tip de idee au luat de la tine? Asta îți va indica domeniul în care ești foarte bun.
  • Cui i-au prezentat ideea luată de la tine? Dacă a obținut aplauze pentru ideea ta înseamnă că s-a dus la cine trebuia. Poți face și tu același lucru.
  • Cum au împachetat ideea luată de la tine? Ce au adăugat ideii tale? Fă și tu același lucru!
  • Care sunt avantajele pe care le-au obținut luând de la tine o idee? ”Aplauzele” sunt ceea ce îți dorești și tu? Ai ideea, ai rețeta succesului, dă-i bătaie! În scurt timp vei avea ceea ce-ți dorești și mai ales, ceea ce meriți.

M-a inspirat amarul mărturisirii unei cliente: le-am arătat tot ce știu, i-am învățat cum să facă și apoi m-au scos din echipă, iar cu ideea mea au obținut premiul cel mare. Am întrebat-o dacă a avut grijă să-și facă ideea cunoscută (și) unei persoane care să se constituie în garant al corectitudinii acordării recompenselor. Nu, nu făcuse asta!

Întotdeauna m-am străduit să văd binele din răul care mi se întâmplă. Cum spuneam și la început, te poți supăra (pe bună dreptate!) că ți se fură ideile, dar poți și să observi că ai idei bune cu care-ți poți crea oportunități. E alegerea ta dacă rămâi cu supărarea sau începi chiar acum să-ți valorifici ideile!

Starea de bine dă măsura unei relații împlinitoare

Astăzi este Ziua Mondială a Sănătății Mintale și ziua în care o prietenă mă roagă să ies în oraș, iar eu refuz și mă întreb dacă sunt în regulă făcând asta. Îmi pun (și mai) multe întrebări de ceva vreme, mă uit înspre mine și mă găsesc schimbată. Nu pot să pun degetul exact pe acel ceva care a determinat schimbarea, probabil că sunt mai mulți factori, unii dintre ei vizibili, alții încă ascunși.

Cu un an în urmă scriam că ”fiecare dintre noi ne căsătorim cu credința că va fi pentru totdeauna” – ce voiam să spun era că niciun om care a divorțat nu s-a căsătorit cu gândul că va divorța cândva, ci cu credința că ”doar moartea ne va despărți”.

Și iată-mă gândindu-mă serios ce ar trebui să le transmit copiilor mei în legătură cu asta.

Suntem ceea ce învățăm!

Eu am învățat de la părinții mei să mă căsătoresc pe viață, ei au învățat la fel de la părinții lor, dar e chiar așa de sănătoasă învățătura aceasta? În anul 2020 mai este cel mai bun lucru de transmis copiilor?

Înainte să iau decizia divorțului i-am mărturisit fostului soț că îmi imaginam bătrânețea împreună, asta după cam 16 ani de relație care nu a fost niciodată extraordinară, nici măcar bună dacă e să fiu foarte sinceră. Mă întreb acum ce mă făcea pe mine să-mi imaginez bătrânețea alături de un om lângă care nici măcar nu-mi era bine? De ce un om sănătos mintal și-ar dori vreodată să nu trăiască bine?

Am avut întotdeauna o părere bună despre mine, mă consider deschisă la minte, flexibilă și profundă și totuși mi-am petrecut aproape toată viața de adult așa cum m-au învățat părinții mei fără să mă îndoiesc nicio clipă, cu toate că ființa mea interioară cea mai profundă m-a avertizat chiar de la început că e ceva greșit în felul cum gândesc: înainte de căsătoarie am trăit cele mai cumplite atacuri de panică și îmi amintesc că îmi era foarte frică de acel angajament pe viață. Mi s-a spus la vremea respectivă că orice angajament presupune renunțarea la celelalte opțiuni și mi s-a părut rezonabil, doar că atunci credeam că asta înseamnă să renunț la ceilalți potențiali bărbați întru împlinirea monogamiei, când de fapt renunțam la opțiunea de a rupe angajamentul dacă nu mai îmi era bine. Știu acum că de asta îmi era frică de fapt – dacă peste 3 ani nu mai îmi este bine cu bărbatul ăsta, ce fac? Credința căsătoriei pe viață mi-a răpit răspunsul la întrebare iar prețul plătit au fost 17 ani din viață pe care îi puteam folosi în diverse alte moduri, poate mai bine sau poate mai rău.

Văd în jurul meu oameni care, la fel ca și mine, cred despre ei că sunt deștepți și deschiși, dar care își refuză bucuria de a trăi împreună cu cineva doar pentru că nu au sentimentul că va fi pentru totdeauna, refuză o relație pentru că celălalt are un copil sau pentru că este mai tânăr sau mai bătrân, mai gras sau mai slab, toate acestea fiind de fapt lucruri pentru care nu s-ar căsători, nu și-ar asuma ”pentru totdeauna”. Dar ce-i împiedică oare să-și asume bucuria unei relații pentru cât va fi să fie? Imi place de tine, ma simt bine cu tine, mă simt atras de tine, mi-aș dori să petrec un timp cu tine, dar nu toată viața…Și ce te împiedică să petreci acel timp, de ce lăsăm această barieră ”pentru totdeauna” să stea în calea unei relații?

Am auzit de multe ori că mai bine stai singur și aștepți persoana potrivită. Potrivită pentru ce?

Potrivită pentru o relație pentru toată viața așa cum am fost învățați. Și dacă găsesc o persoană potrivită pentru o săptămână sau pentru un an sau pentru o zi? E rău? Nu iau în calcul sexul de o noapte, vorbesc despre o relație între doi oameni care se plac, au sentimente, sunt compatibili, dar își refuză timpul de bine împreună pe motiv că nu e pentru totdeauna, ca și când ți-ai refuza plăcerea unei călătorii doar pentru că nu poți trăi toată viața în locul acela. O călătorie îți oferă câteva zile de bine, poate veni cu dorința de a mai sta sau de a reveni după un timp sau chiar de a te muta acolo, o călătorie este o surpriză doar dacă o trăiești. Cred că la fel este și cu oamenii. Sunt oameni pe care îi îndepărtezi pentru că nu-ți plac, dar sunt și oameni care-ți plac mult și îi alungi pentru că știi tu că nu va fi pentru totdeauna. Îi alungi și i-ai pierdut. Pentru totdeauna.

În schimb rămâi ”pentru totdeauna” când de fapt nu îți mai este bine de mult pentru că doar asta știi să faci, pentru că ți-a spus cineva că este pe viață căsătoria, un drum fără întoarcere, un drum în doi până la moarte, fără să-ți spună că dacă drumul devine urât te poți opri, o poți lua în altă direcție, poți merge singur, poți merge cu altcineva. Nimeni nu ți-a spus că există infinit de multe variante. Nimeni nu te-a învățat că e important să-ți fie bine.

Ai fost învățat că este pentru totdeauna și asta fie te ține blocat într-o relație toxică, fie nu-ți dă voie să te bucuri de o relație ce ar putea fi bună.

Le voi spune băieților mei să dea și să ia totul într-o relație atâta timp cât le este bine.  Căsătoria este pentru cât îți este bine, nu pentru totdeauna, asta vreau să știe copiii mei. Dacă au norocul să le fie bine toată viața, atunci e pe viață, altfel să fie cât e bine! Îmi doresc să-și permită să se bucure de orice le poate oferi un om, chiar dacă ”nepotrivit”, aș vrea să aibă curajul să se bucure de o relație chiar dacă nu e pe viață.

Vă amintiți vreo zi la mare sau în parc, în copilărie, în care v-ați făcut un prieten cu care v-ați distrat copios? O zi, doar o zi, apoi fiecare a plecat în treaba lui. O zi care a făcut vacanța să fie minunată? Toți am trăit astfel de zile și nu ne-am gândit nicio clipă să nu ne jucăm doar pentru că nu va fi pe viață. Copiii nu știu că trebuie să fie pentru totdeauna, noi îi învățăm.

Eu vreau să-i învăț pe ai mei că viața poate să fie și o bucată mare de bine, dar dacă se întâmplă să nu fie așa, decât să se mulțumească cu o bucată mare de rău, e de preferat mai multe bucățele mici de bine.

Când știu că ”pentru totdeauna” de multe ori este paravanul unor abuzuri fizice și emoționale cumplite mi se pare mult mai sigur să dau mai departe învățătura ”pentru atâta timp cât îți este bine”!

Starea de bine și nu durata dă măsura unei relații împlinitoare!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua36

Mi-e foarte dor de mama. Nu am fost niciodată foarte apropiate, dar acum abia aștept să o strâng în brațe.
Cu puține zile înainte să rămân în casă i-am scris un sms unui tip și îi spuneam că știu că o să se termine, dar să mai aștepte puțin. Îi scriam asta în condițiile în care nu aveam vreo relație, poate doar o tentativă de prietenie chinuită, împinsă de la spate de mine. Încă mă întreb de ce naiba am scris mesajul acela, ce am vrut să spun și mai ales ce simțeam că se termină, pentru că îmi amintesc clar senzația aia de aproape de final. El mi-a răspuns destul de urât așa că nu am continuat discuția, dar acum mă obsedează să-l întreb dacă chiar avea rost să se poarte urât.
Cred că e o întrebare și pentru mine.
Mai înainte de asta, cred că prin februarie îmi tot cerea un cunoscut din altă localitate să ne vedem. Nu prea am avut timp, am găsit o variantă nu prea bună, până la urmă am găsit una bună, dar nu s-a întâmplat, iar în final mi-a zis așa degeaba că nu ne vedem pentru că nu vrea să ne vedem, fără nicio altă explicație.
Ăștia sunt oameni pe care i-aș întreba dacă chiar are rost să te comporți așa. I-aș întreba până mi s-ar usca gura și sunt sigură că nu ar găsi răspunsul potrivit.
Nu are rost să ne facem căcaturi unii altora. Putem pur și simplu să ne luăm la revedere și să nu ne mai vorbim, iar dacă vreodată vrem iar să ne vorbim să nu ne fie rușine să o facem pentru că am fost cândva nemernici. Putem să nu fim prieteni fără să fim jigodii.
Mă obsedează să-l întreb pe primul dacă avea vreun rost…Mi-e că dacă îl întreb fie crede că îi fac curte, fie că îi reproșez că e prost. Curte nu-i fac, dar un pic de reproș cred că e în întrebarea asta. Și dacă fac un reproș sau dacă insinuez că e prost, nu mă transform eu oare într-o mică nemernică?
Să-l întreb?
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua32

Practic s-a împlinit o lună calendaristică de când nu am mai părăsit proprietatea. Sunt printre fericiții care au curte și mă felicit pentru a nuștiucâtaoară că am ales așa și nu altfel. Nu mi-a picat din cer curtea, așa cum nimic nu mi-a picat din cer în viața asta. Și de data asta am avut de făcut niște alegeri și implicit am renunțat la diverse. Concret am renunțat la apartamentul din București pentru casa cu curte de la țară, am renunțat la confortul de a avea totul la câțiva metri de casă pentru naveta pentru orice și când zic orice mă refer la orice începând de la McDonalds, Cremeria Emilia, film, mall, teatru, job, mamă, prieteni. Tot. Cred că oricine poate face alegerea asta, dar nu toată lumea o face, ceea ce este ok.

De multe ori am fost dezavantajată că nu mai stau în București, fie că amicii au renunțat să mă mai cheme la întâlniri pe motiv că sunt departe și până vin toată lumea pleacă, fie că am rămas înzăpezită și nu am reușit să ajung decât greu. De data asta sunt avantajată și este echitabil.

Ca să înțeleg ce înseamnă izolarea forțată este nevoie să știu cât valorează libertatea. Enorm, familia și libertatea sunt cele două valori fără de care mi-ar fi foarte dificil să mai văd drumul pe care-l am de parcurs. Privarea de libertate este moarte. Acum o lună, din prima zi am încălcat regula, am fost o oră în pădurea de lângă casă. Pe 13 martie. În ziua aceea mi-am spus că e cazul să decid să rămân izolată. Decizia trebuia să-mi aparțină pentru a-mi păstra libertatea. Iată-mă la o lună după, o lună în care nu am ieșit. Aș fi putut, o am pe mama în București singură, pot să-mi fac declarație că merg să o îngrijesc sau că merg la cumpărături, dar nu o fac. De ce? Pentru că mama se descurcă, iar eu nu am nevoie să merg la cumpărături. Aș semna o minciună dacă aș face acea declarație.

Hrana e la baza piramidei. Nu sunt o carnivoră, mănânc carne, dar am nevoie de legume crude lângă ea. Și îmi plac lactatele și brânzeturile. Am căutat și am găsit mici producători locali care-mi livrează produse proaspete. Deci am rezolvat acest aspect.

Restul nevoilor le-am suspendat. Am învățat să funcționez pe modul de supraviețuire, cu consum mic de energie, fără stres. Am învățat. Asta înseamnă că structural nu sunt așa, dar am învățat să fac asta.

Mulți cred că diploma de psiholog îți deschide o cale de acces scurtă și directă către eu și doar îi poruncești ”fă asta” sau ”fă ailaltă” și eul face, în timp ce muritorii de rând trebuie să se complice teribil cu yoga, meditații și alte practici care de cele mai multe ori dau kix, iar în final cad pradă disperării – ”eu nu pot!”

Diploma de psiholog este la fel ca diploma de inginer sau cea de arhitect sau de economist, un fel de 0 (zero) în absența practicii/formării.

Acum 17 ani făceam primul atac de panică. Corpul meu îmi trimisese mai multe semnale că ceva nu e în regulă, dar diploma de psiholog nu m-a ajutat deloc să le înțeleg, așa că într-o seară, în autobuz am făcut primul atac de panică. A urmat încă unul și încă unul și încă unul, vizita la cardio, verificat tiroida, ajuns la psihiatrie, tratament cu xanax, tot tacâmul, ca la carte. Am avut noroc, cardiologul era un om în vârstă care a recunoscut simptomele. El mi-a dat xanax, cea mai mică concentrație și doză extrem de mică. Dacă nu era el probabil că eram pe pastile ani de zile. Doza aia mică mi-a oferit o pauză, o mică relaxare în anxietatea pe care o trăiam și am decis să încep psihoterapia. Evident că mai întâi am ajuns la o tânără cognitivistă cu care în cam o lună am învățat să controlez simptomele, dar nu-mi era bine deloc așa că am renunțat la ea și am căutat mai departe. Am găsit un alt terapeut. Am început terapia, am renunțat la xanax și la câteva luni am intrat în formare. Au urmat mulți ani de lucru intens cu mine, atât în terapie cât mai ales în formare. A fost greu, momente cu mult mai dure decât atacurile de panică cu care mă confruntasem. Formare nu înseamnă că mi s-a predat teorie și că mi-am luat notițe. În anii aceia am ales să mă pun în situații grele, uneori neplăcute pentru a-mi găsi resursele să supraviețuiesc sau măcar pentru a învăța să le caut. Au fost ani de zile și apoi am continuat în viața de zi cu zi să trăiesc conștient și să învăț câte ceva din tot ce mi se întâmplă. Asta e calea către mine, aspră, dură, grea, cu răni grele, nu e o cale pe care o ai pur și simplu, ci o construiești pas cu pas o viață întreagă. Nu m-am mai întors niciodată la atacurile de panică cu toate că prima mea terapeută, cognitivista, mi-a spus că astea nu se vindecă. Se vindecă cu psihoterapie, dar trebuie să tratezi cauza și nu simptomul.

Dacă acum îmi pot trăi liniștită privarea de libertate este pentru că am muncit din greu, cu perseverență. Nu mi-a picat din cer nici liniștea asta care de fapt nu e liniște. Aș numi-o prezență.

Mă aflu izolată la domiciliu de mai bine de o lună, e o situație care nu-mi place, dar lucrurile sunt bine, am mult spațiu, pot sta la aer și la soare, am de lucru acasă, voluntariez ca psiholog, mi-am făcut un program de care mă străduiesc să mă țin, caut filme care să-mi placă, îmi îngrijesc plantele. Sunt atentă la ceea ce se întâmplă cu mine, îmi recunosc nevoile și caut soluții. Sunt lucruri pe care le știam, dar acum se acutizează.

Sunt un ambivert, am nevoie de schimbări de ritm dese, am nevoie să trec de la intens la lent, de la haos la ordine, de la gălăgie la liniște. De o lună de zile am doar liniște, ordine și lentoare. Îmi este dor de cealaltă jumătate, jobul meu.

Sunt omul care vede partea bună a lucrurilor. Chiar și acum. Îmi e dor de jobul meu pentru că îmi dă echilibru. Îmi iubesc locul de muncă. Liniștea de acasă nu este liniște în absența gălăgiei de la școală. Totul este valoros doar în contrabalans, altfel nu are sens.

A trecut o lună. Rămân în casă, asta îmi este decizia chiar dacă sunt într-o comunitate unde nu există niciun caz de îmbolnăvire. Nu mă mint că îmi place, e bine că am curte, îmi doresc să se termine cât mai repede, dar îmi este teamă că se va prelungi. Sunt mulți oameni al căror instinct de supraviețuire e alienat. Oameni care găsesc tot felul de pretexte ca să iasă, e ca o competiție, cum să fac să mai inventez încă un motiv ca să ies. Sunt oameni care în loc să stea în casă sau să se protejeze cu mască chirurgicală, aleg să defileze cu măști frumos colorate care nu oferă nicio protecție doar ca să-și facă selfieuri.

La o lună de stat în casă am comandat pizza și o sticlă de pepsi. Prima pizza și primul suc de când a început nebunia asta.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua28

Nu mai am chef să scriu. M-am plictisit. Singurul lucru care mă face să râd răutăcios sunt cei care au pornit izolarea cu heirupuri gen ”e un timp bun să mă conectez cu mine/cu copiii/cu soțul”, ”fac sport/citesc/văd filme” și alte câteva, sport, curățenie, odihnă. Orice numai să nu acceptăm realitatea și anume că suntem obligați să stăm izolați.

Sunt 28 de zile de când oamenii din jurul meu, mă rog, majoritatea, se mint că e un timp minunat. Extrem de puțini realiști am văzut în bula mea, vreo 3, cu mine 4. Bine, mulți nu au zis nimic, deci le acord o șansă!

Cert e că se cam sparge buboiul, tare sunt curioasă ce ”bine” mai sunt în stare oamenii să inventeze.

Am pornit cu ideea să rezist. Am curte, deci nu am chiar așa mare problemă cu mișcarea, sunt la fel ca înainte. Mintea mi-o țin ocupată cu tot felul de gânduri, scenarii cărora nu le-am dat suficient timp în trecut. Am răspuns provocării cu pozele vechi, am trecut câteva zile cu emoții frumoase, am văzut La Casa de papel și alte câteva filme. Ba chiar mi-am amintit că nu am avut anul trecut chef să văd ultimul sezon din GOT și trag de el acum, dar mă plictisește groaznic. Nici nu am fost mare fan, am refuzat să-l văd până ajunsese pe la sezonul 6, apoi am cedat. Mi s-a părut de la început un film făcut după un tipar clar, dar cumva l-am înghițit. Acum e mai greu.

Am intrat în faza gătitului abia acum. La început nu am avut de niciunele, am bagat carne și conserve până la refuz. De fapt până am căutat și găsit soluții, asta mi-a mai luat vreo 2 zile. Am acum sursa de brânză și sursă de legume. Am făcut rost și de drojdie, deci gătesc. Bine, nu ca nebuna, dar să zicem că mai trec vreo 3 zile până mă plictisesc și de asta.

Am făcut și curățenia de Paște mai temeinic ca niciodată, dar și fără niciun chef.

Adevărul e că nu-mi place absolut deloc privarea asta de libertate. Nu sunt cea mai sociabilă ființă, chiar îmi plac locurile liniștite, dar nici să mă oblige cineva să stau într-un astfel de loc nu-mi place.

Mă gândesc totuși că psihoterapia mă ajută acum, reușesc să rămân prezentă, sunt aconcorată în realitate, nu mă mint că e minunat, dar nici nu mă apucă disperarea. Fac diferența între nevoi și pofte, ceea ce este mare lucru. Am fost tentată să comand înghețată de 150 de lei și am renunțat. Nu e momentul, nu am de ce să fac asta.

Am avut timp să mă gândesc la ce am greșit, mi-am făcut un plan să repar.

Mai în glumă, mai în serios mă gândesc că după ce se termină chestia asta o să aleg să mă relaxez acasă câteva zile. Vreau ca acasă să redevină locul unde aleg să-mi petrec timpul, nu locul unde sunt obligată să trăiesc.

Și gândul cel mai urât – toți ne gândim la cum o să fie după, ce o să facem după, ca și când e o certitudine că va exista un după. Și dacă nu va fi niciun după, dacă asta a fost tot?

Totul va fi bine?

Tânjesc după ceva

pixabey

Un fado melancolic mă poartă către alte vremuri, pe un drum liber, cu munții mari la orizont, viteza fluturându-ne pletele și muzica provocându-ne să o urmăm, cu emoție și multă veselie. Un fado cântat de o frumoasă fată într-un loc ce pare acasă. Masa retrasă, lumina caldă și difuză, ceaiul aromat servit în cești alese pentru fiecare în parte, tablourile ce adună în jurul lor mici lumi distincte, totul arată ca o călătorie și totuși atât de acasă. Corpul devine greu și își ocupă cu generozitate locul într-un spațiu ce poate deveni al meu pe perioadă limitată. Fado înseamnă destin și de cele mai multe ori este asociat cu ”tânjesc după ceva”

Nici anul acesta n-am reușit să iau un pic din Lisabona la mine acasă, ci doar să las muzica asta să crească în mine dorința, să-mi smulgă promisiunea că mă voi lăsa purtată către țara la cere visez de ceva timp.

Am Grecia acasă, un mic colțișor. Am și Italia în condimente și paste colorate. Tânjesc să am și Portugalia.

E atmosfera asta din ceainării sau din micuțele restaurante cochete care mă face să visez la alte locuri, nevăzute. Îmi stă în putere să fac din casa mea călătoria în jurul lumii. Mi-a plăcut o idee din Eleganța ariciului – menajera portugheză, o aristocrată desăvârșită a intelectului remarcă cum în casele bogaților sunt tot câte două veioze la fel, două fotolii, două vaze, tot câte două obiecte la fel, ca o dovadă a abundenței, a bunăstării. Mai puțin la domnul Ozu care este japonez. Dumnealui are multe obiecte ne-pereche, într-o îmbinare care conferă spațiului personalitate și rafinament.

Dă-i casei din personalitatea ta! Asta-i ce fac cu locul meu, iar mie îmi place să călătoresc în locuri diferite, dar și în timpuri diferite. Livingul păstrează aerul burgez al bunicilor mei, cu mobila veche din lemn masiv cu încrustații metalice, samovarul rusesc salvat de bunicul de prin războaiele vremurilor, tablourile cu rame sobre care împodobesc pereții albi, sobrietate încălzită de soba românească din cahle de culoarea untului topit ce ne adună în jurul ei în zilele mai răcoroase. Dușumeaua din lemn de esență tare se continuă cromatic cu scara care ne duce într-o altă lume, mai însorită, mai albastră, mai aproape de Grecia. Vase mici cu lavandă, un tablou cu peisaj marin, mobila simplă, gemurile mici, câteva scoici în baie sunt detalii care mă poartă în locuri dragi. Ar fi fost mai simplu un decor scandinav, dar sufletul meu se relaxează pe malul mării, printre scoici, în miros de mirodenii și zgomot de valuri. Vacanța mea e vara, acela e timpul odihnei, e pauza dintre perioade intense. Relaxarea asta o vreau în dormitor după o zi grea la serviciu, când vin acasă să mă simt ca pe o insulă însorită și liniștită, ca nisipul moale și fierbinte să-mi fie covorul pe care calc cei câțiva pași de la ușă până la patul cu miros de mare albastră.

Biano

Curtea o să fie Portugalia mea. Visez la o măsuță de cafea în jurul căreia să construiesc o lume colorată și plină de iubire, printre trandafirii cățărători și boltele de viță, în acorduri de melancolic fado, alături de prieteni cu care să râd și să plâng, să trăiesc intens și să visez la noi călătorii.

Acasă este despre mine, despre cum sunt, cum mă simt și vum vreau să-mi fie viața. Între o carte și un film de atmosferă, printre atâtea călătorii reale și imaginare, îmi place să poposesc și să mă pierd pe câte un site de mobilier și decorațiuni – este ca un portal magic către ce va fi, cum va fi.

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua20

#ziua20
Azi am râs la final. Una din zilele acelea în care viața râde de mine și râd și eu cu ea.
Am zis deja că ieri m-am bucurat de foștii colegi. Azi am continuat să vorbim, de data asta în mesaje private. Am vorbit de toate, și serioase, și mai puțin serioase. M-am mirat la un moment dat cât de firesc curge o discuție cu un om cu care nu am vorbit de 30 de ani și chiar i-am spus ca în 4 ani cât am fost colegi nu cred că am vorbit cât am vorbit azi. Si că o să fie drăguț să cunosc oameni pe care îi cunosc de mult. Si un pic îmi părea rău că nu ne-am văzut în tot timpul ăsta, că drumurile ni s-au despărțit și nimic nu ne-a mai adus împreună. (!!!)
Am mai săpat prin grădină, m-am luat cu treabă și pe seară, ca orice femeie serioasă m-am apucat de stalkerit. Asta e o îndeletnicire foarte reconfortantă, afli lucruri fel de fel și uneori te distrezi de minune. Am găsit eu pe pagina omului că doi prieteni de-ai mei, soț și soție i-au dat like. N-avea cum să fie coincidență! Il întreb și-mi confirmă că-i cunoaște și că nu numai pe ei, ci toată vechea mea gașcă, inclusiv pe fostul soț. Deja muream de râs, dar am mers mai departe și mi-am sunat prietenii convinsă fiind că o să fie foarte surprinși de marea mea descoperire. Eu în extaz povestesc dintr-o suflare, ea calmă, placidă, mă întreabă „Așa, și? Mereu te-am întrebat de ce nu mergi la băiatul ăsta (prestează el niște servicii de care am avut și eu nevoie) și nu ai zis nimic. Știam că îl cunoști, dar am crezut că nu vrei. Toți te-am întrebat. Și când ne vedeam la bloc la xulică, era și el câțiva metri mai încolo de fiecare dată.” Practic de 18 ani probabil că am trecut de multe ori unul pe lângă altul, am fost îndemnată să-l caut, dar niciodată nu am făcut legătura dintre numele pe care prietenii mei îl spuneau și fostul meu coleg de clasă. Cum nu am făcut-o nici când el mi-a zis că îi cunoaște.
N-am cum să nu mă întreb de câte ori am mai fost atât de oarbă, câte chestii am ratat, câte șuturi în fund a trebuit să-mi dea viața în anumite situații că să înțeleg ceva și mai ales câte nu le-am înțeles încă?
Acum abia aștept să treacă mizeria asta ca să recuperez cei 18 ani de ignoranță.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua19

#ziua19
Până la urmă am cedat și am adus cutia cu poze din garaj. Anul trecut pe când am avut șantier am dus-o acolo și nu că am uitat de ea, dar nu m-a atras deloc să le mai aranjez. Sunt poze cu fostul soț, e viața noastră împreună de până să se strice șandramaua de tot. Nici când le-am făcut nu era roz, acum știu asta. După ce s-a stricat tot am mai făcut miliarde de poze, dar sunt stocate în laptop. Astea sunt din vremea când le printam. Nu vreau să le arunc, dar nici dragi nu-mi sunt. Știam că sunt și poze mai vechi, dar ca să le găsesc trebuia să le iau la mână pe toate. A fost ciudat să le revăd. Sunt acolo mulți care nu mai sunt cu noi. Sună ciudat – sunt care nu mai sunt. Cei care nu mai sunt sunt morți, dar unii mai trăiesc și tot nu mai sunt.
Căutam poze din copilărie ca să răspund provocării care a tot circulat pe facebook. Prima pe care am găsit-o este cu foștii colegi din primar. Am pus-o pe facebook și a urmat o adevărată desfătare în toată această izolare, s-au activat cei cu care am ținut legatura și ei la rândul lor i-au activat pe alții și uite așa timp de mai multe ore ne-am reîntors în urmă cu vreo 35 de ani și am fost foarte bucuroasă.
Fascinant cât de ușor mi-a fost să readuc la viață amintiri atât de vechi, detalii, nume, chipuri, iubiri, certuri.
Toată ziua am avut o stare bună, m-am gândit la ei, am râs în hohote la interior și am zâmbit la exterior.
Am ratat jurnalul de la ora 13 și a fost bine.
Apoi am făcut clătite. De obicei nu-mi place să fac asta, dar acum am găsit că e plăcut să stăm în bucătărie și să pălăvrăgim. Se naște zilele astea o altfel de intimitate între noi, e ceva bun, ceva ce aveam eu cu tata și nu am știut niciodată cum să fac să am și cu altcineva. Acum se întâmplă, tot nu știu cum, doar o simt.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua18

#ziua18
Azi m-am gândit la diferența dintre adaptare și adecvare. Mi se pare că primul termen include conflictul – nu ar trebui să fie așa, dar nu am încotro, așa că fac efort ca să mă mulez pe situație.
Pe când adecvarea e dintr-o altă poveste – mă potrivesc cu situația, am în mine flexibilitatea necesară și folosesc comportamentul potrivit, îl am deja.
Adaptare=ajustare/tăiere/mutilare
Adecvare=potrivire/alegere
Îmi place atât de mult să mă plimb printre sensurile astea. E la fel ca la voiam și vream, înseamnă același lucru, dar când le spun parcă vream ascunde o dorință mai puternică decât voiam. Tot așa și adaptarea mie îmi arată conflict. Poate că e din mine, veșnic neadaptată și totuși de cele mai multe ori adecvată.

Am pus pânza la foișor, de-acum am și umbră. Cel mai mult zilele astea îmi place că am timp să pun masa cum se cuvine. E amintirea meselor din copilărie, cu mama și cu tata, timpul ăla împreună pe care l-am căutat și nu l-am regăsit până acum. Toată atenția acestor zile – gătesc zilnic ceva ce ne place. Nu-mi permit să arunc mâncare, nu-mi permit să greșesc, sunt atentă la ce ne place, ce avem în comun, zilnic caut variante să ne punem împreună în același fel de mâncare și asta să ne aducă mulțumire. Aranjez masa frumos, nu mai mâncăm în bucătărie, vreau să se vadă florile. Aleg la ce să ne uităm la tv, ceva care să ne facă să zâmbim, să avem despre ce vorbi. Durează mult, mâncăm în tihnă, cu plăcere și observ că prelungim acest împreună și după masă.
E prima dată când locuim spațiul de care dispunem, îl folosim, îl îngrijim, iar el ne întoarce posibilitatea lui împreună sau singur, cu plăcere.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua16

Iar n-am scris de 3 zile. Nu știu cum se face, dar zilele sunt pline, nu am timp, iar seara sunt prea obosită ca să mai deschid laptopul.

Azi am făcut aprovizionarea, zi ce merită consemnată. Am achiziționat 2 sticle cu ceva clor, ceea ce îmi ușurează un pic munca. Am primit cadou și vreo 3 perechi de mânuși. Mască nu am. Am muncit o grămadă ca să dezinfectez cumpărăturile, o adevărată nebunie.

Știți ce cred? Că o să ne plictisim. Sau o să ne educăm. Dacă tot am timp de mine, mi-am dat voie să observ ce anume îmi lipsește cel mai mult de când stăm închiși în casă. Nu-mi lipsește mâncarea, nu-mi lipsește activitatea, nici de oameni nu pot să zic că mi-e dor. Îmi lipsește ritualul de cafea, îmi beam cafeaua la serviciu. Aveam grijă să ajung cu jumătate de oră mai devreme, făceam cafeaua pentru mine și prietena mea, îi duceam cafeaua, schimbam câteva vorbe și apoi mă întorceam la mine în birou unde avea jumătate de oră de liniște.

Îmi lipsește satisfacerea poftei de ceva bun. Da, asta îmi lipsește cel mai mult, cheltuitul de plăcere. Fie ieșeam până la Mega să luăm ceva bun, fie dădeam o fugă până la Pepco sau Kik ca să dăm banii pe ceva ce ne încânta, fie când pofta era mare mergeam în Plaza la Zara și apoi luam o înghețată turcească. De toate astea mi-e dor. Mi-e dor să mă urc în mașină și să plec 2 zile la munte degeaba. Toate astea sunt pofte. Mi-e dor să mă răsfăț.

Nu am avut lămâi. Între timp s-a calmat lumea și au început să se găsească. Cu toate că am băut ceai în timpul ăsta, îmi era dor de un ceai cu lămâie. Azi am avut lămâie.

Mă gândeam așa, ce metodă mai bună de educare a maselor decât aceasta? Dacă o să încep să cred și eu în teoria conspirației, o să fiu fascinată de felul cum s-a procedat. Dacă ajungem să distingem între nevoie și poftă, practic eliminăm consumerismul, se produce mai puțin, scade poluarea și de aici efectele se țin lanț.

Ce altă metodă mai bună ca să facă toți ordine în același timp? Curățenia de primăvară mondială. Nu e drăguț?

Totul va fi bine!