5 remarci bizare după divorț

Sunt cu laptopul în brațe pregătită să scriu despre divorț. Se împlinește 1 an de când toate actele sunt în regulă și mai mult de 6 ani de când am știut (chiar dacă nu am recunoscut de la început) că această căsătorie a fost o greșeală dinainte să se înfăptuiască.

În acest ultim an am auzit cele mai bizare remarci. Le iau pe rând în ordinea în care mi le amintesc:

  • ”Îți dai seama că acum (după divorț) copiilor le este foarte rău”

Nu, nu îmi dau seama! Nu e ca și cum până azi totul în viața noastră a fost minunat, toată lumea a fost fericită și zbam!!! am divorțat și copiilor le este foarte rău. Divorțul este decizia pe care am luat-o după mulți ani de suferință în 4, suferință în care au fost părtași și copiii 100% și este o decizie a noastră, a celor 4 implicați. Desigur, oricărui copil îi este mai bine într-o familie funcțională. Noi nu ne-am calificat la funcționalitate, ne-a fost rău și tocmai de-asta am divorțat, ne-am acordat o șansă să ne fie bine. Și ce să vezi? Chiar ne este! Ca să nu mai spun că nu are logică, nimeni nu divorțează de bine ca să te poți aștepta la un rău ulterior. Cuplurile divorțează de rău și după le poate fi mai puțin rău sau chiar bine. Nouă ne este bine.

  • Preferata mea – ”Dacă soțul meu ar muri, eu sigur nu m-aș descurca!

Din fericire fostul meu soț nu a murit, trăiește și sper din tot sufletul că este sănătos. Practic ce ar trebui eu să aud este că ”pe noi doar moartea ne poate despărți și în cazul în care el ar muri, eu nu aș mai reuși să trăiesc”. Mi se pare o gândire extrem de toxică. Sunt puțini aceia care știu, dar sunt totuși câțiva, că eu am făcut atacuri de panică înainte de căsătorie pe motiv că îmi era foarte frică să fac pasul pentru totdeauna. Cum ar veni, și eu, la fel ca toți ceilalți oameni de pe planetă mi-am asumat și am sperat să mă căsătoresc o dată și bine, că dacă mă gândeam că o fac pentru 2 luni, 1 an sau 17 ani, nu o mai făceam, nu mă legam la cap aiurea. Și cu toate că mi-am asumat o căsnicie pe viață, mi-am permis luxul de a-mi păstra demnitatea. Nu e nevoie ca celălalt să moară, este suficient să nu mai îmi fie bine, să nu mă mai simt respectată, protejată, ascultată ca să plec, să divorțez. Și mă descurc. M-am născut într-o familie, am doi părinți care m-au învățat una alta, la vârsta căsătoriei eram capabilă deja să mă descurc, deci mă descurc și după căsătorie și după divorț. Chiar bine!

  • ”El ce face, are pe alta, ce-ai aflat?”

Ăăăăăă, ce era de aflat am aflat înainte de divorț, că de-aia am divorțat, acum nu mă mai interesează. Nu mă străduiesc să aflu ce face el pentru că sunt foarte ocupată cu ce fac eu. Altufelu, întrebarea asta vine de la persoane care timp de 17 ani cât am fost căsătorită nu m-au întrebat o dată măcar ce face el, dar brusc sunt foarte interesați acum. Ce înțeleg eu din întrebarea asta? Că de fapt oamenii sunt dornici să judece, ar fi curioși să o vadă pe ”aia” ca să dea verdictul ”aia e mai bună, tu ești rea, iar el a fost fraier că a stat atâta vreme cu tine” sau ”aia e nașpa, el e un dobitoc că te-a lăsat”, practic lumea are nevoie să știe care dintre noi e ăla greșitu.

  • ”Tu ce faci, ți-ai găsit pe altu?”

Ce să vezi, am fost prinsă cu altele și nu m-am preocupat de căutări! În plus, la vârsta mea și după toate cele trăite nu mai țin morțiș ”să-mi găsesc pe altul”. Mi-a ajuns ăla pe care l-am avut, altul nu mai vreau. A se înțelege de aici că am tot ce-mi trebuie, nimic nu mă zorește să-mi găsesc pe unul oarecare, doar ca să fie. Am depășit etapa în care trebuia să fiu în rândul lumii, măritată, cu copii, la casa mea. Mi-am câștigat dreptul să aleg de pe poziția celui care are suficient.

  • ”Îți dă bani?”

Nu, nu îmi dă bani, am propriul meu venit. Lunar plătește pensia alimentară pe care am stabilit-o de comun acord, banii fiind destinați copiilor. Suma este scrisă în contract și este doar treaba noastră. De-a lungul timpului am decis împreună că putem susține diverse activități ale copiilor, ceea ce am și făcut în limita bugetului de care dispunem. Și da, m-a ajutat și l-am ajutat, când nu ne certăm încă mai reușim să practicăm un gen de umor despre care îmi place să cred că va rămâne mereu doar al nostru.

În afară de aceste remarci și întrebări, în ultimul an s-au evaporat din viața mea o serie de oameni pe prietenia cărora contam, la fel cum alți oameni (foarte puțini) au continuat să-mi fie prieteni, iar alții pe care nici nu-i bănuiam mi-au întins o mână în cel mai firesc mod cu putință. Au fost și din aceia care au considerat că de-acum pot profita de mine, a nimănui fiind, de parcă prin căsătorie devenisem proprietatea cuiva și acum s-a dat liber la muls.

Ca o concluzie, fiecare divorț este diferit, sunt oameni care suferă și au nevoie de timp să-și revină, sunt care se simt bine, sunt care înfloresc și alții care se usucă. Eu m-am simțit judecată și pusă la zid uneori pentru că mi-a fost bine și am lăsat să se vadă, acesta fiind și motivul pentru care nu am scris. Nu vreau nici să-l acuz pe el, nici să mă scuz, nici să mă dau mare că mi-e bine, nici să ascund vreo suferință, lucrurile stau exact așa cum se vede și dacă am vreo așteptare de la cei din jur, aceea ar fi să nu mai judece, să nu mai pretindă că dețin adevărul în legătură cu căsătoria încheiată, cu viața de după. Nimeni nu a trăit nici măcar o secundă în papucii mei, deci nimeni nu știe adevărul, nici măcar noi doi, cei implicați.

Reclame

Liniște că duc gunoiul!

Abia 3 pași am făcut și am auzit liniștea. E greșit să spun așa, știu! Încerc altfel…Este atât de liniște afară încât inevitabil mi-a răsunat în cap gălăgia din mine. A fost mai zarvă ca acum, a fost mult mai rău, a fost o vreme când mulți intrau când pofteau, făceau gălăgie sau mizerie, iar eu, tot ce făceam era să-i rog să se oprească, să-i cert, să fac și eu mai multă gălăgie în încercarea de a face liniște, de a munci enorm ca să repun lucrurile în ordine, fiind de la sine înțeles și niciodată pus la îndoială faptul că acesta e rolul meu în viață. A fost haos, uși și ferestre larg deschise, o vânzoleală de nedescris. Continuă lectura

2018 – anul meu

Parcul Chindia. Târgoviște

Aș scrie romane despre anul ce tocmai se încheie, dar nu o să o fac. Este anul meu, sunt fericită, cei care nu știu ce am făcut în ultima jumătate de an probabil că nici nu trebuie să știe, cei care știu probabil că mă consideră cel puțin ipocrită pentru că spun asta. Am învățat că oamenii preferă să creadă ce vor ei, e mai ușor să se mintă decât să accepte un adevăr despre care prea puțini vorbesc.

Am descoperit în 2018 că nu am prieteni, decât vreo câțiva, cât să-i număr pe degetele de la o jumătate de mână și că ei sunt fie oameni din trecutul îndepărtat, fie oameni care au intrat în viața mea cu mâna întinsă ca să mă ridice de pe jos și să mă scuture de mizeria ultimilor ani. E și greu fără ”prieteni”, dar e și bine. E greu pentru că uneori aș vrea să ies și n-am cu cine, dar a fost liniștitor că am avut alături pe cineva care a știut să tacă și să asculte, să nu întrebe, să ajute. A fost bine chiar și când am amânat să-mi sun prietena mai veche pentru că știam că amândouă vom plânge și nu era timp de plâns, dar când a fost am plâns.

Am conștientizat că manipularea există, la fel cum există abuzatori emoționali care distrug fără scrupule, cu un cinism dus la extrem profitând că oamenii nu cred ceea ce nu-și pot imagina. Am aflat că oamenii fac rău din plăcerea de a face rău, că sunt unii care fac rău pentru că pot face asta, că râd atunci când le spui că doare răul pe care îl fac, oameni pentru care nimic nu contează mai mult decât să facă rău. Și mai ales am aflat că oamenii ăștia pot fi extrem de aproape de oricare dintre noi, atât de aproape încât ești lipsit de apărare în fața lor.

Îl iubesc și l-am pierdut pe Alexandru pentru că nu am (mai) știut cum să fiu femeia care sunt. Asta e singura parte întunecată a acestui an luminos, este prețul pe care l-am plătit pentru tot binele ce a urmat. E un preț imens și nu sunt împăcată cu pierderea, încă mă gândesc ce, cum aș putea face să îl aduc înapoi, acum când mi-am făcut curat în viață.

Este anul în care m-am întors în vechii mei pantofi comozi aruncând fără nicio urmă de regret pantofii luxoși cu care m-au încălțat alții, pantofi cu care mi-a fost greu să merg, dar i-am purtat pentru imagine până când nu am mai putut înainta nici măcar un pas.

Este anul la care mă voi întoarce mereu. L-am numit în multe feluri – anul trezirii din coșmar, anul în care s-a făcut lumină, anul eliberării, anul întoarcerii la mine, anul în care așteptarea a luat sfârșit, anul în care m-am ridicat și am mers, anul meu.

La 10 ani schimb mașina, tunsoarea, culoarea

Superblog

Îi spun în treacăt, știind că n-are habar despre ce vorbesc, că m-aș înscrie și nu prea, că n-am timp, că una alta, că începe școala și odată cu ea intru pe un nou post, că băieții schimbă clasa, mediul, metoda, viața, că schimb mașina, tunsoarea, culoarea la păr….mă rog, exagerez. La care el, candid, mă întreabă de ce m-aș înscrie. Continuă lectura

Aș vrea să zici din nou ”Ce zici?”

food nature red summer

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Tânjesc după măcar încă o zi pe care s-o cuprind între ”Bună dimineața” și ”Noapte bună”, banale cuvinte dureroase când nu sunt, iar când au fost prea greu le-am înțeles. Cuvinte încăpătoare între care nu am știut să pun viața, am pus doar ore, ca într-un ceas mecanic care-a stat. I-am frânt arcul când l-am forțat să ticăie din nou. Acum taci, niciun tic tac, nimic, iar mecanismu-i mort și nu știu să-l repar și-aș vrea să zici din nou ”Ce zici?” Continuă lectura