Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua20

#ziua20
Azi am râs la final. Una din zilele acelea în care viața râde de mine și râd și eu cu ea.
Am zis deja că ieri m-am bucurat de foștii colegi. Azi am continuat să vorbim, de data asta în mesaje private. Am vorbit de toate, și serioase, și mai puțin serioase. M-am mirat la un moment dat cât de firesc curge o discuție cu un om cu care nu am vorbit de 30 de ani și chiar i-am spus ca în 4 ani cât am fost colegi nu cred că am vorbit cât am vorbit azi. Si că o să fie drăguț să cunosc oameni pe care îi cunosc de mult. Si un pic îmi părea rău că nu ne-am văzut în tot timpul ăsta, că drumurile ni s-au despărțit și nimic nu ne-a mai adus împreună. (!!!)
Am mai săpat prin grădină, m-am luat cu treabă și pe seară, ca orice femeie serioasă m-am apucat de stalkerit. Asta e o îndeletnicire foarte reconfortantă, afli lucruri fel de fel și uneori te distrezi de minune. Am găsit eu pe pagina omului că doi prieteni de-ai mei, soț și soție i-au dat like. N-avea cum să fie coincidență! Il întreb și-mi confirmă că-i cunoaște și că nu numai pe ei, ci toată vechea mea gașcă, inclusiv pe fostul soț. Deja muream de râs, dar am mers mai departe și mi-am sunat prietenii convinsă fiind că o să fie foarte surprinși de marea mea descoperire. Eu în extaz povestesc dintr-o suflare, ea calmă, placidă, mă întreabă „Așa, și? Mereu te-am întrebat de ce nu mergi la băiatul ăsta (prestează el niște servicii de care am avut și eu nevoie) și nu ai zis nimic. Știam că îl cunoști, dar am crezut că nu vrei. Toți te-am întrebat. Și când ne vedeam la bloc la xulică, era și el câțiva metri mai încolo de fiecare dată.” Practic de 18 ani probabil că am trecut de multe ori unul pe lângă altul, am fost îndemnată să-l caut, dar niciodată nu am făcut legătura dintre numele pe care prietenii mei îl spuneau și fostul meu coleg de clasă. Cum nu am făcut-o nici când el mi-a zis că îi cunoaște.
N-am cum să nu mă întreb de câte ori am mai fost atât de oarbă, câte chestii am ratat, câte șuturi în fund a trebuit să-mi dea viața în anumite situații că să înțeleg ceva și mai ales câte nu le-am înțeles încă?
Acum abia aștept să treacă mizeria asta ca să recuperez cei 18 ani de ignoranță.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua19

#ziua19
Până la urmă am cedat și am adus cutia cu poze din garaj. Anul trecut pe când am avut șantier am dus-o acolo și nu că am uitat de ea, dar nu m-a atras deloc să le mai aranjez. Sunt poze cu fostul soț, e viața noastră împreună de până să se strice șandramaua de tot. Nici când le-am făcut nu era roz, acum știu asta. După ce s-a stricat tot am mai făcut miliarde de poze, dar sunt stocate în laptop. Astea sunt din vremea când le printam. Nu vreau să le arunc, dar nici dragi nu-mi sunt. Știam că sunt și poze mai vechi, dar ca să le găsesc trebuia să le iau la mână pe toate. A fost ciudat să le revăd. Sunt acolo mulți care nu mai sunt cu noi. Sună ciudat – sunt care nu mai sunt. Cei care nu mai sunt sunt morți, dar unii mai trăiesc și tot nu mai sunt.
Căutam poze din copilărie ca să răspund provocării care a tot circulat pe facebook. Prima pe care am găsit-o este cu foștii colegi din primar. Am pus-o pe facebook și a urmat o adevărată desfătare în toată această izolare, s-au activat cei cu care am ținut legatura și ei la rândul lor i-au activat pe alții și uite așa timp de mai multe ore ne-am reîntors în urmă cu vreo 35 de ani și am fost foarte bucuroasă.
Fascinant cât de ușor mi-a fost să readuc la viață amintiri atât de vechi, detalii, nume, chipuri, iubiri, certuri.
Toată ziua am avut o stare bună, m-am gândit la ei, am râs în hohote la interior și am zâmbit la exterior.
Am ratat jurnalul de la ora 13 și a fost bine.
Apoi am făcut clătite. De obicei nu-mi place să fac asta, dar acum am găsit că e plăcut să stăm în bucătărie și să pălăvrăgim. Se naște zilele astea o altfel de intimitate între noi, e ceva bun, ceva ce aveam eu cu tata și nu am știut niciodată cum să fac să am și cu altcineva. Acum se întâmplă, tot nu știu cum, doar o simt.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua18

#ziua18
Azi m-am gândit la diferența dintre adaptare și adecvare. Mi se pare că primul termen include conflictul – nu ar trebui să fie așa, dar nu am încotro, așa că fac efort ca să mă mulez pe situație.
Pe când adecvarea e dintr-o altă poveste – mă potrivesc cu situația, am în mine flexibilitatea necesară și folosesc comportamentul potrivit, îl am deja.
Adaptare=ajustare/tăiere/mutilare
Adecvare=potrivire/alegere
Îmi place atât de mult să mă plimb printre sensurile astea. E la fel ca la voiam și vream, înseamnă același lucru, dar când le spun parcă vream ascunde o dorință mai puternică decât voiam. Tot așa și adaptarea mie îmi arată conflict. Poate că e din mine, veșnic neadaptată și totuși de cele mai multe ori adecvată.

Am pus pânza la foișor, de-acum am și umbră. Cel mai mult zilele astea îmi place că am timp să pun masa cum se cuvine. E amintirea meselor din copilărie, cu mama și cu tata, timpul ăla împreună pe care l-am căutat și nu l-am regăsit până acum. Toată atenția acestor zile – gătesc zilnic ceva ce ne place. Nu-mi permit să arunc mâncare, nu-mi permit să greșesc, sunt atentă la ce ne place, ce avem în comun, zilnic caut variante să ne punem împreună în același fel de mâncare și asta să ne aducă mulțumire. Aranjez masa frumos, nu mai mâncăm în bucătărie, vreau să se vadă florile. Aleg la ce să ne uităm la tv, ceva care să ne facă să zâmbim, să avem despre ce vorbi. Durează mult, mâncăm în tihnă, cu plăcere și observ că prelungim acest împreună și după masă.
E prima dată când locuim spațiul de care dispunem, îl folosim, îl îngrijim, iar el ne întoarce posibilitatea lui împreună sau singur, cu plăcere.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua16

Iar n-am scris de 3 zile. Nu știu cum se face, dar zilele sunt pline, nu am timp, iar seara sunt prea obosită ca să mai deschid laptopul.

Azi am făcut aprovizionarea, zi ce merită consemnată. Am achiziționat 2 sticle cu ceva clor, ceea ce îmi ușurează un pic munca. Am primit cadou și vreo 3 perechi de mânuși. Mască nu am. Am muncit o grămadă ca să dezinfectez cumpărăturile, o adevărată nebunie.

Știți ce cred? Că o să ne plictisim. Sau o să ne educăm. Dacă tot am timp de mine, mi-am dat voie să observ ce anume îmi lipsește cel mai mult de când stăm închiși în casă. Nu-mi lipsește mâncarea, nu-mi lipsește activitatea, nici de oameni nu pot să zic că mi-e dor. Îmi lipsește ritualul de cafea, îmi beam cafeaua la serviciu. Aveam grijă să ajung cu jumătate de oră mai devreme, făceam cafeaua pentru mine și prietena mea, îi duceam cafeaua, schimbam câteva vorbe și apoi mă întorceam la mine în birou unde avea jumătate de oră de liniște.

Îmi lipsește satisfacerea poftei de ceva bun. Da, asta îmi lipsește cel mai mult, cheltuitul de plăcere. Fie ieșeam până la Mega să luăm ceva bun, fie dădeam o fugă până la Pepco sau Kik ca să dăm banii pe ceva ce ne încânta, fie când pofta era mare mergeam în Plaza la Zara și apoi luam o înghețată turcească. De toate astea mi-e dor. Mi-e dor să mă urc în mașină și să plec 2 zile la munte degeaba. Toate astea sunt pofte. Mi-e dor să mă răsfăț.

Nu am avut lămâi. Între timp s-a calmat lumea și au început să se găsească. Cu toate că am băut ceai în timpul ăsta, îmi era dor de un ceai cu lămâie. Azi am avut lămâie.

Mă gândeam așa, ce metodă mai bună de educare a maselor decât aceasta? Dacă o să încep să cred și eu în teoria conspirației, o să fiu fascinată de felul cum s-a procedat. Dacă ajungem să distingem între nevoie și poftă, practic eliminăm consumerismul, se produce mai puțin, scade poluarea și de aici efectele se țin lanț.

Ce altă metodă mai bună ca să facă toți ordine în același timp? Curățenia de primăvară mondială. Nu e drăguț?

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua13

De azi au început videoconferințele cu copiii, practic toată ziua am fost conectați, ne-am suprapus, m-am străduit să rezolv cumva, colegele întâmpină dificultăți cu tehnologia, mă străduiesc. Lumea începe să fie nervoasă, oamenii sunt tracasați, invadați de griji, întinși ca un elastic.

Aseară când m-am băgat la somn m-a luat tusea. Și frica. Nimeni nu spune, dar ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți sunt în spital?

Ieri mi-a sărit în ochi ce a scris pe facebook și i-am dat mesaj. Am vorbit iar după foarte mult timp. Îmi lipsesc poveștile ei. M-am întrebat unde s-a rupt, când și mai ales de ce? S-a rupt atunci când de pe forum ne-am mutat pe facebook. Nu e prima dată când simt cu toată ființa mea că facebook a lăsat să moară relații, în ciuda conectării permanente.

Îmi amintesc vremurile forumului – cea mai tare chestie era că dacă simțeai chimie în discuții cu câteva persoane, imediat se punea de o întâlnire. Am cunoscut mulți oameni faini, ne-am întâlnit, am făcut vacanțe împreună, crăciunuri, zile de naștere. Când venea în țară vreuna plecată făceam pe dracu în patru și ne întâlneam. Apoi, încet, încet am renunțat să ne mai vedem. Ne vedeam pe facebook. Am renunțat și să mai vorbim, în definitiv știam tot ce facem. Apoi am renunțat de tot. Distanțarea socială s-a produs demult, sunt ani buni de când ne-am distanțat de cei cu care împărtășeam aceleași valori, același stil de viață. Nu am mai fost dispuși să facem efortul de a ne întâlni, ne-am mulțumit ”să ne vedem” pe facebook și să creăm false relații contextuale, bazate pe proximitate.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua12

Iar n-am scris, dar scriu azi pentru ieri. Am avut o stare de lene. N-am făcut mai nimic, doar am pus masa și am mâncat. Am vorbit cu prietena mea de la Brașov, cu prietena mea de la serviciu și apoi am tot cugetat, am călărit facebookul și apoi au apărut gândurile.

Toată lumea glumește, pare că starea generală e bună, dar în spatele acestei imagini frumoase eu încep să văd panica, depresia, descurajarea. Nu am cum să nu mă gândesc iar la porcărioarele motivaționale care mi-au mâncat zilele. E adevărat că am făcut o curățenie drastică în listă de curând, dar chiar și așa, în vremuri de criză majoră au dispărut chiar toți acei guru răsăriți ca ciupercile după ploaie care după un cursuleț de câteva ore deveneau life coach sau oricevretivoi coach și care ne dădeau rețeta fericirii: țac pac, ieși din zona de confort și o să crești ca Făt Frumos.

Uite că suntem toți în afara zonei de confort, chiar la noi acasă unde e confortul maxim sau ar trebui să fie (asta ar trebui să ne dea de gândit) și mai e mult până departe, nici pomeneală de creștere, deocamdată ne zbatem ca muștele prinse la miere să nu cădem de tot. Guru au dispărut, probabil că ei se zbat cel mai tare, au picat de mai sus. N-am cum să nu mă întreb, cum naiba ai putut să crezi că ai trăit toată viața în minciună, ai trecut prin diverse traume, accepți zi de zi frustrări, umilințe, te-ai pierdut de tot, nici nu mai ști cine ești și zbam, mergi la o conferință și iaca iluminarea! Serios? Și ăia care fac ani de zile terapie și aleg conștient și curajos să treacă prin toate stările prin care acum ne trece coronavirusul sunt mai proști, de tâmpiți ce sunt au ales durerea terapiei în locul a-ha-urilor zgomotoase vândute pe bani grei de niște oportuniști? Îmbrățișăm copaci, privim cerul, ne unim cu natura și alte sforăituri de genul, când noi avem frici de tremurat și lacrimi de plâns. Din genunchi se varsă cele mai vindecătoare lacrimi, la pământ se tremură cel mai cu folos…

Am renunțat de mult la lupta asta, nu era lupta mea, dar nu am cum să nu mă revolt când văd disperarea acelor oameni care se credeau cel puțin vindecați, dacă nu chiar superiori.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua9,10,11

Cum e asta, să stau toată ziua acasă și să nu am timp să scriu 3 rânduri? Greu de imaginat, dar munca de acasă îmi ocupă mult mai mult timp decât aceeași muncă făcută la școală.

Joi am ieșit la pădure, asta de lângă casă de pot ajunge și pe jos. Nu mi s-a mai părut atât de sigură. Era lume, nu ca la demonstrație, dar așa cum am mai spus, de 8 ani nu am văzut picior de om, iar acum se auzeau voci din toate părțile și nu, nu erau vocile din capul meu.

E interesant cum timp de 8 ani oamenii ăștia s-au plimbat prin alte locuri, mai de soi probabil. Asta e expresia soacră-mi, nu-mi place deloc, o percep ca fiind foarte arogantă. Dar exact așa este, pădurea asta e aici de sute de ani, Argeșul curge prin același lor, doar oamenii vin abia acum la pădure. Deocamdată nu mă mai duc. Mi se pare…că suntem imbecili, nu înțelegem nimic. Era pădurea plină de hârtie igienică, implicit de pișați. De-aia nu ne mai rabdă pământul, că ne pișăm pe el. Cum mă, ieși tu din casă 30 minute, o oră și în loc să te bucuri de pădurea aia care până acum îți puțea, te piși și lași hârtia igienică pe jos? Nu e ca și când te-a trecut și te-ai pișat că tot erai în pădure, nu! Ai venit pregătit cu hârtie igienică și ai lăsat-o în pădure ca un nesimțit ce ești! Și nu, nu mi se pare, repet, culeg leurdă de 8 ani din același loc, niciodată nu era nici urmă de hârtie igienică, deci e pișat locul acum, în ultima săptămână, proaspăt, de ăștia conștienți și disciplinați care ies din izolare pentru o plimbare în siguranță și de civilizați ce sunt se șterg la cur cu hârtia și o aruncă în pădure. Țăranu când se pișă, se șterge cu frunze sau nu se șterge, total neigienic, noroc cu voi că sunteți civilizați și folosiți hârtie igienică! Așadar nu mai ies, stau în curte. Pișati-vă liniștiți!

Ieri am stat cu ochii în ecrane toată ziua cu o mică pauză de grătar. Da, am făcut grătar, aveam niște mici în congelator. Revenind la ecrane, devin foarte conștientă de legătura cu oamenii, cu copiii de la școală. Mi-e dor de ei. Ieri i-am văzut video, o parte și am avut o stare bună, chiar și așa există un masiv schimb de energie, dăm și primim permanent. O colegă care îmi este și prietenă mi-a deschis ochii și asupra schimburilor (de) materiale, de experiență. Eu dau, așa sunt construită, dar mi s-a întâmplat să fiu într-o echipă unde nimeni nu dă nimic și m-am trezit că nu mai dau nici eu. Am schimbat deja asta și vreau să rămân conștientă de acest aspect tocmai pentru a nu mă mai deturna din drumul meu comportamentele altor oameni.

Azi am gătit, nimic spectaculos. Mai e jumătate de zi. Mă bucur de orice conversație pe mess/whatsapp, vorbesc cu mama. Au fost momente de frică și o să mai fie, mă aștept să fie chiar și mai intense. Sunt singură cu copiii. E adevărat că sunt tânără și puternică, dar gândul că ar rămâne singuri în casă dacă eu ar trebui să merg la spital, mă sperie. O am pe mama care este în categoria de risc major, cu diabet, afecțiuni cardiace și foarte greu deplasabilă, deci nu este o variantă pe care să o iau în calcul. În rest nu am rude, iar prietenii…A venit corona peste noi exact în acea perioadă în care reconsider toate relațiile. Am doar câțiva prieteni care m-ar ajuta într-o astfel de situație, mai exact 2. Pare îngrozitor, mi se strânge stomacul când mă gândesc, dar asta e realitatea mea și dacă stau bine să mă gândesc, si stau, că nu am altceva de făcut, ceea ce mă liniștește totuși este că măcar știu cum stă treaba, ar fi fost mult mai înfricoșător să mă bazez pe 15, 20 de prieteni și să mă trezesc că sunt doar 2. Adevărul, oricât de dur e, este singura variantă care mă liniștește.

Cam asta a fost zilele astea și chiar dacă nu mai merg la pădure, cred în continuare că totul va fi bine.