De la obezitate morbidă la normoponderalitate în 12 luni

Pixabey

A trecut un an de când am decis să slăbesc fără să știu exact ce înseamnă asta și cum o să fac. Am pornit cu un prim pas mic și am tot reajustat până am găsit varianta optimă pentru mine. Nu urmează să recomand vreo dietă, nu cred în așa ceva, nu există aceeași soluție care să se potrivească nici măcar pentru două persoane diferite, în niciun caz pentru toată lumea.

Ce am realizat

În 12 luni am parcurs drumul de la obezitate morbidă la normoponderalitate. Obiectivul inițial a fost să țin un an de dietă, mi-am instalat pe telefon o aplicație cu ajutorul căreia să monitorizez progresul și mi-a impus să setez numărul de kg. la care vreau să ajung. A fost prima dată când am făcut o aproximare, dar mai mult ca să completez câmpul obligatoriu din aplicație. Acest obiectiv nu foarte atent ales l-am atins în 9 luni. Prin urmare, în aprilie când deja aveam certitudinea că funcționează dieta mea m-am gândit serios ce obiectiv ar fi trebuit să îmi stabilesc și acesta a fost normoponderalitatea la care am ajuns 5 săptămâni mai târziu.

Cât de greu a fost

În niciun caz atât de greu pe cât mă așteptam eu. Ce îmi imaginam despre acest parcurs avea la bază doar experiența altor persoane și părea că va urma o perioadă de mari frustrări, cu abstinență de la foarte multe și pofte chinuitoare. În realitate mi-a fost rău după primele 10 zile de dietă, atunci când practic s-a produs detoxifierea și zic eu că tot atunci am trăit sevrajul carbohidraților, dar asta a durat vreo 4 zile după care mi-a fost bine. De dulce (carbohidrați) nu mi-a fost poftă, este foarte adevărat că dau dependență și din ce consumi, din aia corpul cere mai mult, ori dacă eu nu am mai consumat, nu am mai avut nevoie. În rest mi-am construit singură o dietă din care am exclus fără milă carbohidrații și am păstrat restul alimentelor preferate. Am ales să nu merg la doctor, ci să mă bazez pe ce știam și pe câteva surse din online. Cu toate că recomand doctorii pentru orice afecțiune, în cazul nutriționiștilor nu am absolut deloc încredere, ba mai mult, sunt o enormă dezamăgire pentru mine. Cu o experiență de 20 de ani în diabetul mamei, mama fiind o persoană perfecționistă și dornică de a ține o dietă corectă și de a înțelege ce i se întâmplă, nu am găsit niciun medic diabetolog care să aibă macar habar să prescrie un regim personalizat, nu mai spun să înțeleagă și să reușească să explice cauzalitatea, să aibă dorința de a învăța cum să combine optim alimentele pentru a obține maximul de beneficii cu minim de riscuri pentru sănătate. Fără nicio excepție au prescris medicamente (ceea ce este normal!!!!) și i-au dat o foaie A4 cu alimentele recomandate/nerecomandate, iar la întrebările care inevitabil au apărut în 20 de ani de boală răspunsul a fost ridicatul din umerii sau datul ochilor peste cap cu aroganță. Așa că am ales să caut singură informații și să pornesc de la două surse în care am avut încredere și care nu m-au dezamăgit: Cristian Mărgărit și Lăcrămioara Grosu. Pe parcursul acestui an, ca să nu fiu complet descoperită de actul medical am făcut de două ori analizele. La 6 luni de dietă nu existau modificări, la 12 luni sunt modificări ale colesterolului despre care am citit că sunt firești și reversibile cu ajustarea dietei.

Ce am înțeles

După vreo 10 luni am înțeles că pe lângă slăbitul propriu zis, aș fi putut folosi mai eficvient acest timp ca să creez obiceiuri noi și să-mi educ gustul. Nu am avut decât câteva pofte ciudate (o să povestesc despre una pentru că prea e amuzantă!), dar am tânjit după anumite obiceiuri și destul de târziu mi-am dat seama că puteam folosi acest timp pentru a face o schimbare profundă a mentalității, schimbare fără de care este imposibil să mă mențin la greutatea actuală.

Este vorba (și) despre obișnuința de a consuma carbohidrați, dependență chiar. Înainte de dietă existau momente pe parcursul zilei când simțeam nevoia să mănânc dulce/covrigi/patiserie. După ce am scos carbohidrații, în timp, mi-am dat seama că ceea ce credeam eu că e nevoie de ceva dulce/sărat este de fapt nevoie de energie (pe care o luam din carbohidrați), iar acum mi-o iau dintr-un pătrățel de ciocolată cu 85 – 95% cacao sau o cafea. Legătura cu zahărul….boostul de energie pe care acesta îl dă, dar cu prețul fluctuațiilor mari ale nivelului de glicemie traduse prin stări de oboseală alternate cu energie și dependența de zahăr/carbohidrați.

Tendința la începutul dietei a fost să înlocuiesc tot ce conținea carbohidrați cu ceva permis pentru a nu-mi modifica obiceiurile de consum: dulciuri cu îndulcitori, produse de panificație din făinuri low-carb. Acum îmi dau seama că este cea mai parșivă capcană pe care mi-o pot întinde, practic mă păcălesc că mănânc același gust, doar că gol de carbohidrați. Ce se poate întâmpla? Previzibil: după ce revin la o dietă mai puțin restrictivă să păstrez același obicei de a mânca un anumit gust, practic să mă îngraș la loc. Unica soluție pe care o văd este să educ gustul, să înlocuiesc obiceiul vechi cu unul nou, să-mi resetez creierul pe un altfel de alimentație. Am folosit cele câteva luni de când am înțeles cum funcționează pentru a conștientiza fiecare nevoie a corpului și de a-i da lucruri bune cu care să se obișnuiască și pe care să le consume cu plăcere. După o viață în care nu am băut ceai, am învățat acum să îl aleg, să îl prepar și mai ales să-l savurez. Am învățat să mă bucur de ciocolata neagră pentru concentrația mare de cacao de calitate și nu pentru gustul dulce. Am învățat să îmi premiez reușitele cu altceva în afară de mâncare. Dacă înainte sărbătoream orice bucurie cu o înghețată, acum sărbătoresc cu o rochie/carte/excursie. Sunt doar câteva exemple.

Sunt convinsă acum că așa cum nu există fost fumător devenit fumător ocazional, la fel nu există fost obez consumator ocazional de carbohidrați. După un an de dietă trăiesc convingerea că doar înlocuirea zahărului cu îndulcitori este inutilă, pentru reușita pe termen lung este musai să se modifice la nivel profund preferința pentru gustul dulce – în puține cuvinte și clare, e nevoie să elimini pofta de dulce și nu să înlocuiești zahărul cu altceva pentru a păstra același nivel de dulce.

Ce m-a descurajat

M-au descurajat în principal oamenii care știu ei, au auzit ei că nu e bine, cei care mi-au spus că nu așa se face. Le-am răspuns mereu cât de politicos am putut, dar mi-aș dori să înțeleagă că am decis și am urmat o dietă fără să le cer lor părerea tocmai pentru că nu mă interesează părerea lor.

M-au descurajat cei care mi-au spus că arătam mai bine grasă. Văd poze vechi cu mine și îmi place de mine, cred că sunt extrem de puține și scurte perioadele din viața mea când nu m-am plăcut și asta nu a avut legătură cu greutatea. Dar demersul meu de a slăbi a avut legătură cu esteticul cam 15%, restul e legat de sănătate și de a putea face cu ușurință anumite lucruri pe care obezii le fac cu greutate.

Și nu în ultimul rând m-au descurajat aceia care în contexte sociale au insistat să îmi încalc orele de masă și celelalte reguli ale dietei pe motiv că ei se simt prost că eu nu mănânc. Ce să vezi? Nu-mi pasă cum se simt alte persoane pentru că eu aleg să nu mănânc, la fel cum nici ție nu-ți pasă cum se simt ceilalți pentru că tu alegi să mănânci, să dormi, să te speli.

Neajunsuri

Pielea mi-a rămas mare. Știam că se va întâmpla asta, dar motivele pentru care am vrut să slăbesc au ținut prea puțin de estetic, însă sunt conștientă că sunt persoane care țin o dietă ca să arate bine. Ei bine…surpriză (sau nu!), pielea arată rău! Se spune că are nevoie de cel puțin 2 ani, hidratare și sport pentru a-și reveni. Eu cred că la cei 45 de ani ai mei nu este prea realist să am mari așteptări.

Recomandări – nu am!

Sigur că am:

Să te mobilizezi să slăbești!

Să fii foarte sincer, să te documentezi temeinic și să alegi acea dietă care se apropie cel mai mult de gusturile tale alimentare pentru că este un proces de durată și e obligatoriu să reziști pe termen lung!

Să faci analize periodic!

Să fii flexibil, să ajustezi permanent dieta mai ales atunci când vezi că stagnezi!

Să schimbi radical obiceiurile alimentare în loc să te minți cu surogate!

Să te iubești foarte mult!

Bonus – am avut și pofte!

Mi-am spus de la început că dacă îmi va fi poftă de ceva nepermis voi mânca, dar am definit pofta ca fiind gândul constant care mă însoțește cel puțin o săptămână și mi-am dat voie să o satisfac abia după câteva zile în care gândul reapare. Deloc surprinzător am poftit la cireșe și un pic surprinzător am poftit la ardei gras verde. Partea amuzantă a venit acum puțin timp când am comandat pizza pentru copii, fără nicio emoție că ceva mi-ar putea stârni pofta. Asta până a ajuns mașina în fața porții și a coborât un tânăr care deloc nu se putea concentra la pizza sau la plată, era cu ochii la mărul plin cu mere verzi, mici și acre, pentru că ele se coc abia peste vreo lună. N-a rezistat și m-a întrebat dacă poate să ia câteva. Evident că i-am permis, dar i-am spus că nu sunt coapte deloc. La care el m-a privit surprins și mi-a spus că exact așa cum sunt, tăiate și date cu sare sunt cea mai delicioasă chestie pe care a mâncat-o vreodată. Cine a poftit zi și noapte la mere verzi cu sare? Eu, evident! Am mâncat după vreo săptămână, sunt într-adevăr delicioase!

Cum mi-am pregătit copilul pentru Evaluarea Națională?

Fotografie de cottonbro pe Pexels.com

Meditații peste meditații, stres, limitarea accesului la jocuri pe calculator, teste de antrenament, culegeri, morală, simulări. Și totuși, cum mi-am pregătit copilul pentru Evaluarea Națională fără să mă transform într-un monstru sau să-l mutilez emoțional?

Prospăt trecută peste acest hop, mărturisesc că nu am avut niciodată emoții atât de mari pentru mine cum am avut pentru copilul meu. Din două motive:

  1. Fiind copilul meu implicarea emoțională este maximă în timp ce controlul asupra evenimentelor tinde către 0. Ce pot face eu pentru a influența verdictul este extrem de puțin în momentul examenului.
  2. Mi-a fost extrem de frică să nu fie dezamăgit. Nu de nota în sine, ci de raportul dintre notă, efortul depus și așteptările lui. Îmi doream extrem de tare ca la final, când trage linie să se simtă mândru, a fost foarte important pentru mine ca primul examen important din viața lui de copil să-i redea demnitatea pe care (poate) că a pierdut-o pe parcurs fiind un copil introvert într-o lume a extraverților. A fost important ca după ziua de ieri să pună capul pe pernă cu credința că poate să obțină orice și-a propus dacă depune suficient efort.

A fost o surpriză plăcută pentru toată lumea, rezultatul obținut i-a adus tot ce mi-am dorit pentru el. Sigur că a făcut meditații, dar altceva am făcut pentru el, lucruri pe care le poate face orice părinte pentru propriul copil. Avem norocul să fim într-o școală în care fiecare profesor transmite familiilor cât este de important să-i susținem pe copii, să avem permanent în minte și în suflet că o notă nu definește omul și nici nu-i hotărăște destinul.

Cum l-am susținut, concret?

Sigur că i-am plătit meditații la matematică, acest călcâi al lui Ahile, dar asta a însemnat o oră pe săptămână, pe durata unui an, adică clasa a 8-a, din păcate online, adică aproape degeaba și încă 5 ședințe cu prezență fizică cu o lună înainte de examen. Asta este ceea ce am suplimentat față de ce a făcut școala și aici merită un mare BRAVO profesorii de la clasă.

La română nu a făcut nici măcar o oră de meditații.

De ce am procedat așa când toată lumea în jurul meu își îndoapă copiii cu meditații cel puțin din clasa 5-a dacă nu chiar a 4-a? Am avut câteva motive care de fapt sunt și contribuția mea reală la reușita copilului.

Dozarea efortului – Evaluarea Națională este un examen despre care orice părinte știe încă de la pregătitoare, practic avem 9 ani de pregătire, un drum destul de lung. Consider că pentru o pregătire de 9 ani, mai important decât să facă meditații este să știe să dozeze efortul în așa fel încât la examen să fie în formă maximă. Aceasta a fost miza mea și am avut-o permanent în vedere, nu m-a interesat să aibă FB pe linie în ciclul primar, nu am avut ambiția să fie cel mai bun din clasă. A contat foarte mult să muncească constant la un nivel de efort care să-i permită să-și dezvolte frumos personalitatea, să descopere ce-i place, să aibă timp de joacă și de relaxare, să aibă o atitudine pozitivă față de școală, profesori și educație, să aibă și eșecuri pentru a suplimenta efortul și a experimenta reușita pe măsura muncii depuse. Au fost și momente în care m-am îndoit de metoda mea, mai ales atunci când a avut în preajmă copii care se pregăteau foarte mult suplimentar pentru că fără să vreau le-am comparat notele și asta nu a fost în avantajul lui. M-am îndoit de mine atunci când a concurat cu proiectele și temele realizate de părinți în numele copiilor lor. M-am îndoit de mine atunci când la urechi mi-au ajuns bârfe care spuneau că e un copil slab – asta a fost cel mai greu de dus. Dar am mers mai departe pe drumul în care cred și acum mă felicit pentru că a trecut de Evaluare exact așa cum mi-am imaginat, cu boom-ul de energie la examen, cu efort susținut în ultimul semstru fără cicăleala mea, ci la inițiativa lui.

Gestionarea emoțiilor – l-am lăsat să se descurce singur, să muncească, să lupte, l-am încurajat să se implice și în lucruri pe care le considera dificile explicându-i pas cu pas de ce sunt importante. De diecare dată i-am arătat care sunt avantajele unui rezultat onorabil și i-am prezentat și implicațiile unei nereușite cu accent pe soluții, pe remediere, pe faptul că întotdeauna, oricât de rea ar fi o situație tot se mai poate face ceva, chiar dacă asta înseamnă să schimbi radical traiectoria. A avut suportul meu și a simțit că îi sunt alături, dar nu făcând lucruri în locul lui. Am considerat nociv să îl scuz la profesori, să fac teme/proiecte în locul lui pentru o notă mare, ”să îi pun pile”, să îi sugerez în vreun fel că voi face orice în locul lui. În același timp l-am asigurat permanent că îl susțin cu tot ce pot în a găsi soluții și a ieși cu capul sus chiar și din cele mai grele situații astfel încât acum el crede cu toată ființa lui că oricât de greu i-ar fi se poate baza pe mine.

Marcarea reușitelor – fiecare reușită am sărbătorit-o, m-am străduit să-l fac să simtă că e important, că văd, că apreciez, că știu cât a muncit. Au fost discuții lungi în momente alese cu grijă. Am fost și dezamăgită uneori și atunci am lăsat să treacă timp, mult timp până să vorbim, am vrut să audă ce putea face mai bine și nu un reproș, să aibă el timp să se gândească la ce ar putea face mai bine, nu să-și reproșeze că nu a făcut bine. L-am învățat să țină un fel de jurnal în care își notează ceea ce i-a adus satisfacție – uneori ne bucurăm de lucruri care pentru ceilalți nu sunt importante, așa că l-am învățat să fie conștient de ce contează pentru el și nu mă mir absolut deloc că a fost impotant examenul la engleză sau că a intrat în echipa de editare video a școlii sau că a avut curaj să vorbească cu un profesor. Reușitele sunt ale lui și consider că e esențial să aibă bucuriile lui și nu să facă lucruri pentru a mă bucura pe mine. Eu am la rândul meu jurnalul personal, nu este responsabilitatea copilului să mă bucure pe mine, l-am învățat să muncească pentru el și nu pentru a-mi face mie pe plac, iar asta face ca motivația lui să fie intrinsecă, susținătoare, hrănitoare pe termen lung, generatoare de resurse în momente dificile.

Pentru următoarea Evaluare Națională din papucii de părinte sper să nu mai facă matematică online, în rest voi proceda la fel. Îmi este drag copilul meu pregătit emoțional care a oglindit în rezultatul obținut capacitatea lui de muncă și de concentrare, acestea fiind premisele reușitelor viitoare.

Secretul coreean al fericirii și succesului

Google image

O carte pe care dacă nu o primeam în dar, singură nu aș fi cumpărat-o, cu atât mai puțin să ajung să o și recomand! Dar uite ca am primit-o cadou de la colega mea și așa cum m-am educat să fac cu orice cadou, am căutat să înțeleg de ce mi-a oferit-o, ce e valoros la ea.

Surpriza a fost să fie o carte plăcută, ușor de citit și care mi-a oferit câteva lucruri utile și cu aplicabilitate imediată. Imediată după ce trece pandemia și ne reluăm cursul firesc al vieții pentru că deocamdată nu prea am avut ocazia să exersez.

Este vorba despre Puterea Nunchi. Secretul coreean al fericirii și succesului, de Euny Hong. Exact cum spuneam, dacă m-aș fi aflat într-o librărie sigur nu aș fi zăbovit asupra titlului. Din păcate cultura mea generală (sau lacunele din cultura mea generală) nu mi-ar fi permis să fac vreo conexiune între Coreea, fericire și succes.     

Ce este Nunchi? Este arta subtilă a evaluării gândurilor și sentimentelor celorlalți cu scopul de a crea armonie, încredere și legături.

Deja devine interesant, așa-i? Într-o societate a puterii, a zgomotului asurzitor e un pic ciudat să ne preocupăm de partea subtilă, dar exact despre asta este cartea. Într-o cultură a extroverților, autoarea recomandă subtilitatea, tăcerea, observația, intuiția. Foarte îndrăzneață!

Dintre cele opt reguli ale nunchi, prima care mi-a atras atenția a fost cea care zice că dacă provoci un rău neintenționat, uneori este chiar mai grav decât dacă l-ai fi provocat intenționat. 

Pe moment m-a iritat afirmația, mi-a creat o stare nu tocmai confortabilă, de revoltă: cum, dacă am făcut ceva din greșeală e mai rău decât dacă aș fi făcut cu rea intenție? Da! Este mai rău pentru că atunci când există o intenție, fiea ea chiar și rea, se presupune că am observat, că am anticipat, că am planificat. Când e neintenționat înseamnă că nu mi-am dat interesul deloc, echivalentul unei mari lipse de respect față de viață.

O altă regulă nunchi spune că manierele există pentru un motiv și asta mi-a plăcut mult! Manierele crează un teren de joc pentru oaspeți – cât de frumos ni se reamintește importanța regulilor! Cât de stingher ești când nu cunoști regulile locului, când te trezești că faci vreo glumă într-un loc unde nimeni nu glumește sau cum te simți când te trezești îmbrăcat total nepotrivit la vreun eveniment doar pentru că nu ai știut care sunt manierele acceptabile?

Nu pomenesc și celelalte reguli, vă las să le descoperiți alături de multe alte sfaturi utile în toate contextele sociale cu care ne confruntăm. Cred că poate fi un excelent cadou de Crăciun, pentru tine sau pentru oricine care este interesat și motivat să construiască relații armonioase cu cei din jur.

La finaul cărții ni se propune și un joc care să ne ajute să exersăm nunchi-ul și spre marea mea încântare am apucat să îl joc cu copiii dintr-o clasă a VIII-a înainte să ne mutăm cu totul în online și a fost fascinant. Dacă la început au jucat ca să se distreze, pe parcurs și-au dorit să repete pentru a obține rezultate mai bune. Practicarea nunchi-ului crează armonie, sincronizare, fiecare individ ajunge să simtă încăperea cu toate detaliile ei subtile și la modul cel mai sincer, care dintre noi nu-și dorește să știe cât mai repede la ce să se aștepte atunci când intră într-o încăpere în care se află alți oameni, uneori necunoscuți?

Calendarul de advent

În această ultimă zi de toamnă pe care iarna și-a îngăduit să și-o revendice m-am tot gândit ce calendar de advent să fac. Îmi place ideea de a intra treptat în atmosfera de sărbătoare, mă încântă nerăbdarea cu care numărăm cele 24 de zile până la Crăciun.

Partea mai puțin frumoasă este că a trecut vremea când puteam să pun câte un dulce mic în fiecare zi, am încercat în alți ani calendarele cu activități luate de pe internet și am eșuat grav. După o săptămână totul se transforma într-un chin, copiii insistau să facem activitatea, iar eu nu mai reușeam să găsesc nici timp, nici plăcere. Plus că unele nu se potriveau cu programul nostru, de exemplu scrisoarea pentru Moș Crăciun noi o scriam mai repede, prin noiembrie, bradul îl facem pe 1 sau pe 5 decembrie. Cert e că oricât îmi plăcea ideea, până la final își pierdea de tot bucuria și se transforma în ceva ce ne dădea tot programul peste cap.

Astăzi mi-am spus că e ultima zi în care mai pot face calendarul și că ar fi bine să mă hotărăsc. M-am gândit că e acea perioadă din an în care totul este despre familie, despre cei dragi și mi se părea foarte impersonal un advent general cu clasicele ”fă o decorațiune handmade”, ”scrie o felicitare” etc. Îmi doresc să facem lucruri care au sens pentru noi, care ne bucură, pe care să le așteptăm cu drag.

Așa s-a născut ideea pe care deja am pus-o în practică!

Împreună cu băieții am scris pe bilețele acele activități pe care le facem mereu cu drag, cele în legătură cu care avem cele mai frumoase amintiri, câte o activitate pe fiecare bilețel, fiecare a compus 8 bilețele, 8×3=24 de zile de mâine până în ajunul Crăciunului vom face ceva ce ne place. Am decorat frumos un vas de lut și în fiecare dimineață vom extrage un bilețel. Avem ciocolată caldă, excursii, filme, povești, fursecuri și multe altele pe placul nostru.

Interesant va fi să vedem care activități se repetă pentru că e posibil ca toți 3 să fi scris aceleași lucruri, la fel cum e interesant să aflăm ce-și dorește fiecare, un timp bun să ne cunoaștem mai bine, să ne facem mici plăceri unul altuia. Și ce e cu adevărat minunat este că fiecare membru al familiei va găsi în borcanul de advent măcar câteva activități care-i fac mare plăcere, că doar el le-a ales! Elementul surpriză rămâne, fiecare știe ce a pus, dar nu știe ce au pus ceilalți și nimeni nu știe ce urmează.

Presimt că anul acesta va fi un advent mult mai special pentru că este al nostru în totalitate, inspirat din viața noastră, am pus în vasul de lut toate acele lucruri care ne-au bucurat peste an și pe care le vom concentra acum în 24 de zile.

Vă invit să vă faceți și voi borcanul de advent cu cei dragi vouă și să puneți în el exact ce vă place! Avem mare nevoie de bucurie.

Când altul primește aplauze pentru ideile tale

Pixabey

Dacă ai observat că părerea ta sau o poză/un comentariu de pe rețelele de socializare sunt preluate și imediat transformate în oportunitate de câștig de către anumite persoane, atunci e un indiciu de netăgăduit că ai idei foarte bune.

Ai fi crezut că o să continui fraza de mai sus cu ”e un indiciu de netăgăduit că ți se fură ideile”? Poți să crezi și asta, dar nu știu la ce te-ar putea ajuta!

Este frustrant să rămâi un simplu spectator al succesului altei persoane atunci când îți recunoști ideile pentru care altcineva primește aplauzele. Este frustrant chiar și atunci când ai încredere în tine și nu îți trebuie aplauze pentru chiar tot ce faci. Este neplăcut să ai o idee bună și să ajungi să regreți că ai dat-o pe nimic, că altcineva se folosește de sclipirea ta.

Vestea bună este că dacă te afli în punctul în care deja ți-ai recunoscut câteva idei pentru care alții au fost recompensați, ai certitudinea că ideile tale sunt apreciate.

Iar vestea și mai bună este că nu există o veste rea. Tehnic, pentru succes ai nevoie de idei bune și de a observa și valorifica oportunitatea. Să ai idei bune nu poți învăța atât de ușor, în timp ce să creezi oportunități se rezolvă relativ repede cu un pic de atenție și antrenament, lucru care este în avantajul tău. Tu poți învăța să accesezi oportunitatea, în timp ce celuilalt îi va fi greu să aibă propriile idei bune. Fie vorba între noi, nici nu se va strădui, în momentul în care tu ai tras cortina, își va căuta alt neatent cu inima mare care-și vinde ideile oricui, pe nimic.

Ce trebuie să faci?

  1. Dacă tot ești generos în a-ți oferi ideile, ai grijă cui le oferi! Practic trebuie să faci exact ceea ce făceai și până acum, dar să-ți semnezi munca. Nu ești în situația în care să ai o reținere în a te exprima (asta e altă discuția asupra căreia o să revin), până acum vorbeai cu oricine, de acum vei avea grijă să vorbești doar cu acei oameni a căror apreciere se poate cuantifica. Vrei un post mai bun, vrei o mărire de salariu? Doar arată-le celor care contează ce idei bune ai, nu te mai risipi în discuții cu colegii care au aceleași dorințe ca tine, dar idei puține.
  2. Dacă vezi că activitatea ta pe rețelele de socializare este fie distribuită/fie ”împrumutată” pe principiul ”dacă e public, atunci mă pot servi”, dar întotdeauna apreciată, atunci este timpul să-ți creezi o pagină profesională pe care să-ți promovezi afacerea. Ai garanția succesului cu conținuturile pe care deja ai ales să le faci publice just for fun. Dacă alții pot câștiga cu conținutul creat de tine, cu siguranță poți câștiga și tu!
  3. Fă și tu ceea ce fac cei care-și însușesc ideile tale! Nu, nu să iei ideile lor, am stabilit deja că ei practică acest sport tocmai pentru că sunt în pană de idei. Tu ai idei pentru că ai spirit de observație, atenție la detalii, intuiție și abilitatea de a face conexiuni neobișnuite. Toate aceste abilități vei începe să le folosești pentru o mică cercetare care să te ajute să răspunzi la câteva întrebări:
  • Ce tip de idee au luat de la tine? Asta îți va indica domeniul în care ești foarte bun.
  • Cui i-au prezentat ideea luată de la tine? Dacă a obținut aplauze pentru ideea ta înseamnă că s-a dus la cine trebuia. Poți face și tu același lucru.
  • Cum au împachetat ideea luată de la tine? Ce au adăugat ideii tale? Fă și tu același lucru!
  • Care sunt avantajele pe care le-au obținut luând de la tine o idee? ”Aplauzele” sunt ceea ce îți dorești și tu? Ai ideea, ai rețeta succesului, dă-i bătaie! În scurt timp vei avea ceea ce-ți dorești și mai ales, ceea ce meriți.

M-a inspirat amarul mărturisirii unei cliente: le-am arătat tot ce știu, i-am învățat cum să facă și apoi m-au scos din echipă, iar cu ideea mea au obținut premiul cel mare. Am întrebat-o dacă a avut grijă să-și facă ideea cunoscută (și) unei persoane care să se constituie în garant al corectitudinii acordării recompenselor. Nu, nu făcuse asta!

Întotdeauna m-am străduit să văd binele din răul care mi se întâmplă. Cum spuneam și la început, te poți supăra (pe bună dreptate!) că ți se fură ideile, dar poți și să observi că ai idei bune cu care-ți poți crea oportunități. E alegerea ta dacă rămâi cu supărarea sau începi chiar acum să-ți valorifici ideile!

Starea de bine dă măsura unei relații împlinitoare

Astăzi este Ziua Mondială a Sănătății Mintale și ziua în care o prietenă mă roagă să ies în oraș, iar eu refuz și mă întreb dacă sunt în regulă făcând asta. Îmi pun (și mai) multe întrebări de ceva vreme, mă uit înspre mine și mă găsesc schimbată. Nu pot să pun degetul exact pe acel ceva care a determinat schimbarea, probabil că sunt mai mulți factori, unii dintre ei vizibili, alții încă ascunși.

Cu un an în urmă scriam că ”fiecare dintre noi ne căsătorim cu credința că va fi pentru totdeauna” – ce voiam să spun era că niciun om care a divorțat nu s-a căsătorit cu gândul că va divorța cândva, ci cu credința că ”doar moartea ne va despărți”.

Și iată-mă gândindu-mă serios ce ar trebui să le transmit copiilor mei în legătură cu asta.

Suntem ceea ce învățăm!

Eu am învățat de la părinții mei să mă căsătoresc pe viață, ei au învățat la fel de la părinții lor, dar e chiar așa de sănătoasă învățătura aceasta? În anul 2020 mai este cel mai bun lucru de transmis copiilor?

Înainte să iau decizia divorțului i-am mărturisit fostului soț că îmi imaginam bătrânețea împreună, asta după cam 16 ani de relație care nu a fost niciodată extraordinară, nici măcar bună dacă e să fiu foarte sinceră. Mă întreb acum ce mă făcea pe mine să-mi imaginez bătrânețea alături de un om lângă care nici măcar nu-mi era bine? De ce un om sănătos mintal și-ar dori vreodată să nu trăiască bine?

Am avut întotdeauna o părere bună despre mine, mă consider deschisă la minte, flexibilă și profundă și totuși mi-am petrecut aproape toată viața de adult așa cum m-au învățat părinții mei fără să mă îndoiesc nicio clipă, cu toate că ființa mea interioară cea mai profundă m-a avertizat chiar de la început că e ceva greșit în felul cum gândesc: înainte de căsătoarie am trăit cele mai cumplite atacuri de panică și îmi amintesc că îmi era foarte frică de acel angajament pe viață. Mi s-a spus la vremea respectivă că orice angajament presupune renunțarea la celelalte opțiuni și mi s-a părut rezonabil, doar că atunci credeam că asta înseamnă să renunț la ceilalți potențiali bărbați întru împlinirea monogamiei, când de fapt renunțam la opțiunea de a rupe angajamentul dacă nu mai îmi era bine. Știu acum că de asta îmi era frică de fapt – dacă peste 3 ani nu mai îmi este bine cu bărbatul ăsta, ce fac? Credința căsătoriei pe viață mi-a răpit răspunsul la întrebare iar prețul plătit au fost 17 ani din viață pe care îi puteam folosi în diverse alte moduri, poate mai bine sau poate mai rău.

Văd în jurul meu oameni care, la fel ca și mine, cred despre ei că sunt deștepți și deschiși, dar care își refuză bucuria de a trăi împreună cu cineva doar pentru că nu au sentimentul că va fi pentru totdeauna, refuză o relație pentru că celălalt are un copil sau pentru că este mai tânăr sau mai bătrân, mai gras sau mai slab, toate acestea fiind de fapt lucruri pentru care nu s-ar căsători, nu și-ar asuma ”pentru totdeauna”. Dar ce-i împiedică oare să-și asume bucuria unei relații pentru cât va fi să fie? Imi place de tine, ma simt bine cu tine, mă simt atras de tine, mi-aș dori să petrec un timp cu tine, dar nu toată viața…Și ce te împiedică să petreci acel timp, de ce lăsăm această barieră ”pentru totdeauna” să stea în calea unei relații?

Am auzit de multe ori că mai bine stai singur și aștepți persoana potrivită. Potrivită pentru ce?

Potrivită pentru o relație pentru toată viața așa cum am fost învățați. Și dacă găsesc o persoană potrivită pentru o săptămână sau pentru un an sau pentru o zi? E rău? Nu iau în calcul sexul de o noapte, vorbesc despre o relație între doi oameni care se plac, au sentimente, sunt compatibili, dar își refuză timpul de bine împreună pe motiv că nu e pentru totdeauna, ca și când ți-ai refuza plăcerea unei călătorii doar pentru că nu poți trăi toată viața în locul acela. O călătorie îți oferă câteva zile de bine, poate veni cu dorința de a mai sta sau de a reveni după un timp sau chiar de a te muta acolo, o călătorie este o surpriză doar dacă o trăiești. Cred că la fel este și cu oamenii. Sunt oameni pe care îi îndepărtezi pentru că nu-ți plac, dar sunt și oameni care-ți plac mult și îi alungi pentru că știi tu că nu va fi pentru totdeauna. Îi alungi și i-ai pierdut. Pentru totdeauna.

În schimb rămâi ”pentru totdeauna” când de fapt nu îți mai este bine de mult pentru că doar asta știi să faci, pentru că ți-a spus cineva că este pe viață căsătoria, un drum fără întoarcere, un drum în doi până la moarte, fără să-ți spună că dacă drumul devine urât te poți opri, o poți lua în altă direcție, poți merge singur, poți merge cu altcineva. Nimeni nu ți-a spus că există infinit de multe variante. Nimeni nu te-a învățat că e important să-ți fie bine.

Ai fost învățat că este pentru totdeauna și asta fie te ține blocat într-o relație toxică, fie nu-ți dă voie să te bucuri de o relație ce ar putea fi bună.

Le voi spune băieților mei să dea și să ia totul într-o relație atâta timp cât le este bine.  Căsătoria este pentru cât îți este bine, nu pentru totdeauna, asta vreau să știe copiii mei. Dacă au norocul să le fie bine toată viața, atunci e pe viață, altfel să fie cât e bine! Îmi doresc să-și permită să se bucure de orice le poate oferi un om, chiar dacă ”nepotrivit”, aș vrea să aibă curajul să se bucure de o relație chiar dacă nu e pe viață.

Vă amintiți vreo zi la mare sau în parc, în copilărie, în care v-ați făcut un prieten cu care v-ați distrat copios? O zi, doar o zi, apoi fiecare a plecat în treaba lui. O zi care a făcut vacanța să fie minunată? Toți am trăit astfel de zile și nu ne-am gândit nicio clipă să nu ne jucăm doar pentru că nu va fi pe viață. Copiii nu știu că trebuie să fie pentru totdeauna, noi îi învățăm.

Eu vreau să-i învăț pe ai mei că viața poate să fie și o bucată mare de bine, dar dacă se întâmplă să nu fie așa, decât să se mulțumească cu o bucată mare de rău, e de preferat mai multe bucățele mici de bine.

Când știu că ”pentru totdeauna” de multe ori este paravanul unor abuzuri fizice și emoționale cumplite mi se pare mult mai sigur să dau mai departe învățătura ”pentru atâta timp cât îți este bine”!

Starea de bine și nu durata dă măsura unei relații împlinitoare!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua36

Mi-e foarte dor de mama. Nu am fost niciodată foarte apropiate, dar acum abia aștept să o strâng în brațe.
Cu puține zile înainte să rămân în casă i-am scris un sms unui tip și îi spuneam că știu că o să se termine, dar să mai aștepte puțin. Îi scriam asta în condițiile în care nu aveam vreo relație, poate doar o tentativă de prietenie chinuită, împinsă de la spate de mine. Încă mă întreb de ce naiba am scris mesajul acela, ce am vrut să spun și mai ales ce simțeam că se termină, pentru că îmi amintesc clar senzația aia de aproape de final. El mi-a răspuns destul de urât așa că nu am continuat discuția, dar acum mă obsedează să-l întreb dacă chiar avea rost să se poarte urât.
Cred că e o întrebare și pentru mine.
Mai înainte de asta, cred că prin februarie îmi tot cerea un cunoscut din altă localitate să ne vedem. Nu prea am avut timp, am găsit o variantă nu prea bună, până la urmă am găsit una bună, dar nu s-a întâmplat, iar în final mi-a zis așa degeaba că nu ne vedem pentru că nu vrea să ne vedem, fără nicio altă explicație.
Ăștia sunt oameni pe care i-aș întreba dacă chiar are rost să te comporți așa. I-aș întreba până mi s-ar usca gura și sunt sigură că nu ar găsi răspunsul potrivit.
Nu are rost să ne facem căcaturi unii altora. Putem pur și simplu să ne luăm la revedere și să nu ne mai vorbim, iar dacă vreodată vrem iar să ne vorbim să nu ne fie rușine să o facem pentru că am fost cândva nemernici. Putem să nu fim prieteni fără să fim jigodii.
Mă obsedează să-l întreb pe primul dacă avea vreun rost…Mi-e că dacă îl întreb fie crede că îi fac curte, fie că îi reproșez că e prost. Curte nu-i fac, dar un pic de reproș cred că e în întrebarea asta. Și dacă fac un reproș sau dacă insinuez că e prost, nu mă transform eu oare într-o mică nemernică?
Să-l întreb?
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua32

Practic s-a împlinit o lună calendaristică de când nu am mai părăsit proprietatea. Sunt printre fericiții care au curte și mă felicit pentru a nuștiucâtaoară că am ales așa și nu altfel. Nu mi-a picat din cer curtea, așa cum nimic nu mi-a picat din cer în viața asta. Și de data asta am avut de făcut niște alegeri și implicit am renunțat la diverse. Concret am renunțat la apartamentul din București pentru casa cu curte de la țară, am renunțat la confortul de a avea totul la câțiva metri de casă pentru naveta pentru orice și când zic orice mă refer la orice începând de la McDonalds, Cremeria Emilia, film, mall, teatru, job, mamă, prieteni. Tot. Cred că oricine poate face alegerea asta, dar nu toată lumea o face, ceea ce este ok.

De multe ori am fost dezavantajată că nu mai stau în București, fie că amicii au renunțat să mă mai cheme la întâlniri pe motiv că sunt departe și până vin toată lumea pleacă, fie că am rămas înzăpezită și nu am reușit să ajung decât greu. De data asta sunt avantajată și este echitabil.

Ca să înțeleg ce înseamnă izolarea forțată este nevoie să știu cât valorează libertatea. Enorm, familia și libertatea sunt cele două valori fără de care mi-ar fi foarte dificil să mai văd drumul pe care-l am de parcurs. Privarea de libertate este moarte. Acum o lună, din prima zi am încălcat regula, am fost o oră în pădurea de lângă casă. Pe 13 martie. În ziua aceea mi-am spus că e cazul să decid să rămân izolată. Decizia trebuia să-mi aparțină pentru a-mi păstra libertatea. Iată-mă la o lună după, o lună în care nu am ieșit. Aș fi putut, o am pe mama în București singură, pot să-mi fac declarație că merg să o îngrijesc sau că merg la cumpărături, dar nu o fac. De ce? Pentru că mama se descurcă, iar eu nu am nevoie să merg la cumpărături. Aș semna o minciună dacă aș face acea declarație.

Hrana e la baza piramidei. Nu sunt o carnivoră, mănânc carne, dar am nevoie de legume crude lângă ea. Și îmi plac lactatele și brânzeturile. Am căutat și am găsit mici producători locali care-mi livrează produse proaspete. Deci am rezolvat acest aspect.

Restul nevoilor le-am suspendat. Am învățat să funcționez pe modul de supraviețuire, cu consum mic de energie, fără stres. Am învățat. Asta înseamnă că structural nu sunt așa, dar am învățat să fac asta.

Mulți cred că diploma de psiholog îți deschide o cale de acces scurtă și directă către eu și doar îi poruncești ”fă asta” sau ”fă ailaltă” și eul face, în timp ce muritorii de rând trebuie să se complice teribil cu yoga, meditații și alte practici care de cele mai multe ori dau kix, iar în final cad pradă disperării – ”eu nu pot!”

Diploma de psiholog este la fel ca diploma de inginer sau cea de arhitect sau de economist, un fel de 0 (zero) în absența practicii/formării.

Acum 17 ani făceam primul atac de panică. Corpul meu îmi trimisese mai multe semnale că ceva nu e în regulă, dar diploma de psiholog nu m-a ajutat deloc să le înțeleg, așa că într-o seară, în autobuz am făcut primul atac de panică. A urmat încă unul și încă unul și încă unul, vizita la cardio, verificat tiroida, ajuns la psihiatrie, tratament cu xanax, tot tacâmul, ca la carte. Am avut noroc, cardiologul era un om în vârstă care a recunoscut simptomele. El mi-a dat xanax, cea mai mică concentrație și doză extrem de mică. Dacă nu era el probabil că eram pe pastile ani de zile. Doza aia mică mi-a oferit o pauză, o mică relaxare în anxietatea pe care o trăiam și am decis să încep psihoterapia. Evident că mai întâi am ajuns la o tânără cognitivistă cu care în cam o lună am învățat să controlez simptomele, dar nu-mi era bine deloc așa că am renunțat la ea și am căutat mai departe. Am găsit un alt terapeut. Am început terapia, am renunțat la xanax și la câteva luni am intrat în formare. Au urmat mulți ani de lucru intens cu mine, atât în terapie cât mai ales în formare. A fost greu, momente cu mult mai dure decât atacurile de panică cu care mă confruntasem. Formare nu înseamnă că mi s-a predat teorie și că mi-am luat notițe. În anii aceia am ales să mă pun în situații grele, uneori neplăcute pentru a-mi găsi resursele să supraviețuiesc sau măcar pentru a învăța să le caut. Au fost ani de zile și apoi am continuat în viața de zi cu zi să trăiesc conștient și să învăț câte ceva din tot ce mi se întâmplă. Asta e calea către mine, aspră, dură, grea, cu răni grele, nu e o cale pe care o ai pur și simplu, ci o construiești pas cu pas o viață întreagă. Nu m-am mai întors niciodată la atacurile de panică cu toate că prima mea terapeută, cognitivista, mi-a spus că astea nu se vindecă. Se vindecă cu psihoterapie, dar trebuie să tratezi cauza și nu simptomul.

Dacă acum îmi pot trăi liniștită privarea de libertate este pentru că am muncit din greu, cu perseverență. Nu mi-a picat din cer nici liniștea asta care de fapt nu e liniște. Aș numi-o prezență.

Mă aflu izolată la domiciliu de mai bine de o lună, e o situație care nu-mi place, dar lucrurile sunt bine, am mult spațiu, pot sta la aer și la soare, am de lucru acasă, voluntariez ca psiholog, mi-am făcut un program de care mă străduiesc să mă țin, caut filme care să-mi placă, îmi îngrijesc plantele. Sunt atentă la ceea ce se întâmplă cu mine, îmi recunosc nevoile și caut soluții. Sunt lucruri pe care le știam, dar acum se acutizează.

Sunt un ambivert, am nevoie de schimbări de ritm dese, am nevoie să trec de la intens la lent, de la haos la ordine, de la gălăgie la liniște. De o lună de zile am doar liniște, ordine și lentoare. Îmi este dor de cealaltă jumătate, jobul meu.

Sunt omul care vede partea bună a lucrurilor. Chiar și acum. Îmi e dor de jobul meu pentru că îmi dă echilibru. Îmi iubesc locul de muncă. Liniștea de acasă nu este liniște în absența gălăgiei de la școală. Totul este valoros doar în contrabalans, altfel nu are sens.

A trecut o lună. Rămân în casă, asta îmi este decizia chiar dacă sunt într-o comunitate unde nu există niciun caz de îmbolnăvire. Nu mă mint că îmi place, e bine că am curte, îmi doresc să se termine cât mai repede, dar îmi este teamă că se va prelungi. Sunt mulți oameni al căror instinct de supraviețuire e alienat. Oameni care găsesc tot felul de pretexte ca să iasă, e ca o competiție, cum să fac să mai inventez încă un motiv ca să ies. Sunt oameni care în loc să stea în casă sau să se protejeze cu mască chirurgicală, aleg să defileze cu măști frumos colorate care nu oferă nicio protecție doar ca să-și facă selfieuri.

La o lună de stat în casă am comandat pizza și o sticlă de pepsi. Prima pizza și primul suc de când a început nebunia asta.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua28

Nu mai am chef să scriu. M-am plictisit. Singurul lucru care mă face să râd răutăcios sunt cei care au pornit izolarea cu heirupuri gen ”e un timp bun să mă conectez cu mine/cu copiii/cu soțul”, ”fac sport/citesc/văd filme” și alte câteva, sport, curățenie, odihnă. Orice numai să nu acceptăm realitatea și anume că suntem obligați să stăm izolați.

Sunt 28 de zile de când oamenii din jurul meu, mă rog, majoritatea, se mint că e un timp minunat. Extrem de puțini realiști am văzut în bula mea, vreo 3, cu mine 4. Bine, mulți nu au zis nimic, deci le acord o șansă!

Cert e că se cam sparge buboiul, tare sunt curioasă ce ”bine” mai sunt în stare oamenii să inventeze.

Am pornit cu ideea să rezist. Am curte, deci nu am chiar așa mare problemă cu mișcarea, sunt la fel ca înainte. Mintea mi-o țin ocupată cu tot felul de gânduri, scenarii cărora nu le-am dat suficient timp în trecut. Am răspuns provocării cu pozele vechi, am trecut câteva zile cu emoții frumoase, am văzut La Casa de papel și alte câteva filme. Ba chiar mi-am amintit că nu am avut anul trecut chef să văd ultimul sezon din GOT și trag de el acum, dar mă plictisește groaznic. Nici nu am fost mare fan, am refuzat să-l văd până ajunsese pe la sezonul 6, apoi am cedat. Mi s-a părut de la început un film făcut după un tipar clar, dar cumva l-am înghițit. Acum e mai greu.

Am intrat în faza gătitului abia acum. La început nu am avut de niciunele, am bagat carne și conserve până la refuz. De fapt până am căutat și găsit soluții, asta mi-a mai luat vreo 2 zile. Am acum sursa de brânză și sursă de legume. Am făcut rost și de drojdie, deci gătesc. Bine, nu ca nebuna, dar să zicem că mai trec vreo 3 zile până mă plictisesc și de asta.

Am făcut și curățenia de Paște mai temeinic ca niciodată, dar și fără niciun chef.

Adevărul e că nu-mi place absolut deloc privarea asta de libertate. Nu sunt cea mai sociabilă ființă, chiar îmi plac locurile liniștite, dar nici să mă oblige cineva să stau într-un astfel de loc nu-mi place.

Mă gândesc totuși că psihoterapia mă ajută acum, reușesc să rămân prezentă, sunt aconcorată în realitate, nu mă mint că e minunat, dar nici nu mă apucă disperarea. Fac diferența între nevoi și pofte, ceea ce este mare lucru. Am fost tentată să comand înghețată de 150 de lei și am renunțat. Nu e momentul, nu am de ce să fac asta.

Am avut timp să mă gândesc la ce am greșit, mi-am făcut un plan să repar.

Mai în glumă, mai în serios mă gândesc că după ce se termină chestia asta o să aleg să mă relaxez acasă câteva zile. Vreau ca acasă să redevină locul unde aleg să-mi petrec timpul, nu locul unde sunt obligată să trăiesc.

Și gândul cel mai urât – toți ne gândim la cum o să fie după, ce o să facem după, ca și când e o certitudine că va exista un după. Și dacă nu va fi niciun după, dacă asta a fost tot?

Totul va fi bine?

Tânjesc după ceva

pixabey

Un fado melancolic mă poartă către alte vremuri, pe un drum liber, cu munții mari la orizont, viteza fluturându-ne pletele și muzica provocându-ne să o urmăm, cu emoție și multă veselie. Un fado cântat de o frumoasă fată într-un loc ce pare acasă. Masa retrasă, lumina caldă și difuză, ceaiul aromat servit în cești alese pentru fiecare în parte, tablourile ce adună în jurul lor mici lumi distincte, totul arată ca o călătorie și totuși atât de acasă. Corpul devine greu și își ocupă cu generozitate locul într-un spațiu ce poate deveni al meu pe perioadă limitată. Fado înseamnă destin și de cele mai multe ori este asociat cu ”tânjesc după ceva”

Nici anul acesta n-am reușit să iau un pic din Lisabona la mine acasă, ci doar să las muzica asta să crească în mine dorința, să-mi smulgă promisiunea că mă voi lăsa purtată către țara la cere visez de ceva timp.

Am Grecia acasă, un mic colțișor. Am și Italia în condimente și paste colorate. Tânjesc să am și Portugalia.

E atmosfera asta din ceainării sau din micuțele restaurante cochete care mă face să visez la alte locuri, nevăzute. Îmi stă în putere să fac din casa mea călătoria în jurul lumii. Mi-a plăcut o idee din Eleganța ariciului – menajera portugheză, o aristocrată desăvârșită a intelectului remarcă cum în casele bogaților sunt tot câte două veioze la fel, două fotolii, două vaze, tot câte două obiecte la fel, ca o dovadă a abundenței, a bunăstării. Mai puțin la domnul Ozu care este japonez. Dumnealui are multe obiecte ne-pereche, într-o îmbinare care conferă spațiului personalitate și rafinament.

Dă-i casei din personalitatea ta! Asta-i ce fac cu locul meu, iar mie îmi place să călătoresc în locuri diferite, dar și în timpuri diferite. Livingul păstrează aerul burgez al bunicilor mei, cu mobila veche din lemn masiv cu încrustații metalice, samovarul rusesc salvat de bunicul de prin războaiele vremurilor, tablourile cu rame sobre care împodobesc pereții albi, sobrietate încălzită de soba românească din cahle de culoarea untului topit ce ne adună în jurul ei în zilele mai răcoroase. Dușumeaua din lemn de esență tare se continuă cromatic cu scara care ne duce într-o altă lume, mai însorită, mai albastră, mai aproape de Grecia. Vase mici cu lavandă, un tablou cu peisaj marin, mobila simplă, gemurile mici, câteva scoici în baie sunt detalii care mă poartă în locuri dragi. Ar fi fost mai simplu un decor scandinav, dar sufletul meu se relaxează pe malul mării, printre scoici, în miros de mirodenii și zgomot de valuri. Vacanța mea e vara, acela e timpul odihnei, e pauza dintre perioade intense. Relaxarea asta o vreau în dormitor după o zi grea la serviciu, când vin acasă să mă simt ca pe o insulă însorită și liniștită, ca nisipul moale și fierbinte să-mi fie covorul pe care calc cei câțiva pași de la ușă până la patul cu miros de mare albastră.

Biano

Curtea o să fie Portugalia mea. Visez la o măsuță de cafea în jurul căreia să construiesc o lume colorată și plină de iubire, printre trandafirii cățărători și boltele de viță, în acorduri de melancolic fado, alături de prieteni cu care să râd și să plâng, să trăiesc intens și să visez la noi călătorii.

Acasă este despre mine, despre cum sunt, cum mă simt și vum vreau să-mi fie viața. Între o carte și un film de atmosferă, printre atâtea călătorii reale și imaginare, îmi place să poposesc și să mă pierd pe câte un site de mobilier și decorațiuni – este ca un portal magic către ce va fi, cum va fi.