Anul I d.d.

Am încheiat 2018 cu o foarte serioasă listă de “ce-mi propun să fac la anul”. Am pus pe listă lucruri pe care mi le doream și despre care știam că stă în puterea mea să le realizez. Periodic am verificat și am tot bifat până am cam realizat tot ce mi-am propus. Au fost multe, foarte multe. Știu că anii grei par mai lungi. Al meu a fost un an bun, dar când privesc în urmă pare că au trecut vreo doi ani, atât de multe am făcut anul acesta.

Am analizat din timp în timp ce mai am de făcut, ce a mers bine și unde am greșit. Am corectat mult, nu am renunțat la ce era important, chiar dacă nu a mers din prima, am insistat, am muncit ca să meargă. Așa am văzut mai clar ce nu este important pentru mine. Sau cine nu este important. A fost surprinzătoare ușurința cu care a renunțat la unii oameni.

După divorț au dispărut majoritatea „prietenilor” mei. Pur și simplu nu au mai vrut să aibă de-a face cu mine. Câțiva au ținut morțiș să mai apară un pic în viața mea, cât să arunce câteva cuvinte otrăvite. După aceste episoade toxice i-am ajutat eu să dispară. Definitiv.

A fost chiar și o doamnă care și-a imaginat că dacă tot am divorțat și sunt liberă de sarcini, îmi oferă dumneaei posibilitatea (care se transformă în obligație) să prestez ca șofer și îngrijitor de copii pe la alte case. Am râs mult (de situație) și am simțit chiar satisfacție când am pus punct. Nici la restul nu am simțit regret, doar m-a surprins cât de mult mint oamenii, cât de mult se prefac că le este bine, cât de frică le este să facă ceva ca să le fie bine.

Că tot am amintit de divorț, am aflat două lucruri pe care nu mi le spusese nimeni, le-am gândit eu cu creierul meu.

Tot tăind în carne vie cu curățenia asta relațională, m-am pomenit că-mi spune cineva că noi, astea divorțate, ne mulțumim cu puțin, ne vindem ieftin. Nu știu la alții cum e, dar la mine….mie mi-e atât de bine încât nu mai sunt de vânzare, nici ieftin, nici scump. Tocmai invers, am divorțat când am vrut mai mult, nu m-a mai mulțumit puținul pe care-l aveam și am mers mai departe, mi-am făcut liste, am muncit și am realizat atât de multe încât pare că au trecut mai mulți ani. Cert este că tocmai din cauză că nu mă mai mulțumeam cu puțin, am divorțat.

Pe de altă parte, curioșii binevoitori mă întreabă dacă mi-am refăcut viața. Da, mi-am refăcut-o, mi-am recăpătat libertatea, demnitatea și respectul. Duc o viață despre care nu mai trebuie să mint, dar nici nu simt nevoia să o expun online, am un loc de muncă bun unde merg cu drag, am puțini prieteni, fac ce-mi place, sunt liberă să spun NU de câte ori este nu. Practic, am o viață!

Trist e că cei care întreabă cred că viață refăcută este doar atunci când am un bărbat. Încă mai sunt oameni cu potențial intelectual care cred că viața unui om depinde de existența unui “celălalt”. Sigur, cuplul este o bucurie, dar viață înseamnă mult mai mult. Înainte de divorț mi-au lipsit demnitatea, respectul, libertatea și toate au legătura cu prezența unui „celălalt” total nepotrivit. Prezența unui „celălalt” doar ca să bifezi căsătoria este rea, sunt lanțuri grele, umilință, privare de libertate. Eu mi-am refăcut viața, am tot ce-mi trebuie ca să pot construi orice îmi doresc și mai ales am mare grijă pe cine las să intre în viața mea ca nu cumva să mai ajung vreodată să-mi pierd demnitatea, respectul și libertatea. Despre asta este viața.

Pentru la anul am făcut altă listă, total diferită, dovadă că nevoile mele s-au schimbat mult în anul ce a trecut.

La mulți ani în care să știm ce ne dorim și să facem tot ce putem ca să obținem!

Uneori mi-e dor să scriu…

5 remarci bizare după divorț

Sunt cu laptopul în brațe pregătită să scriu despre divorț. Se împlinește 1 an de când toate actele sunt în regulă și mai mult de 6 ani de când am știut (chiar dacă nu am recunoscut de la început) că această căsătorie a fost o greșeală dinainte să se înfăptuiască.

În acest ultim an am auzit cele mai bizare remarci. Le iau pe rând în ordinea în care mi le amintesc:

  • ”Îți dai seama că acum (după divorț) copiilor le este foarte rău”

Nu, nu îmi dau seama! Nu e ca și cum până azi totul în viața noastră a fost minunat, toată lumea a fost fericită și zbam!!! am divorțat și copiilor le este foarte rău. Divorțul este decizia pe care am luat-o după mulți ani de suferință în 4, suferință în care au fost părtași și copiii 100% și este o decizie a noastră, a celor 4 implicați. Desigur, oricărui copil îi este mai bine într-o familie funcțională. Noi nu ne-am calificat la funcționalitate, ne-a fost rău și tocmai de-asta am divorțat, ne-am acordat o șansă să ne fie bine. Și ce să vezi? Chiar ne este! Ca să nu mai spun că nu are logică, nimeni nu divorțează de bine ca să te poți aștepta la un rău ulterior. Cuplurile divorțează de rău și după le poate fi mai puțin rău sau chiar bine. Nouă ne este bine.

  • Preferata mea – ”Dacă soțul meu ar muri, eu sigur nu m-aș descurca!

Din fericire fostul meu soț nu a murit, trăiește și sper din tot sufletul că este sănătos. Practic ce ar trebui eu să aud este că ”pe noi doar moartea ne poate despărți și în cazul în care el ar muri, eu nu aș mai reuși să trăiesc”. Mi se pare o gândire extrem de toxică. Sunt puțini aceia care știu, dar sunt totuși câțiva, că eu am făcut atacuri de panică înainte de căsătorie pe motiv că îmi era foarte frică să fac pasul pentru totdeauna. Cum ar veni, și eu, la fel ca toți ceilalți oameni de pe planetă mi-am asumat și am sperat să mă căsătoresc o dată și bine, că dacă mă gândeam că o fac pentru 2 luni, 1 an sau 17 ani, nu o mai făceam, nu mă legam la cap aiurea. Și cu toate că mi-am asumat o căsnicie pe viață, mi-am permis luxul de a-mi păstra demnitatea. Nu e nevoie ca celălalt să moară, este suficient să nu mai îmi fie bine, să nu mă mai simt respectată, protejată, ascultată ca să plec, să divorțez. Și mă descurc. M-am născut într-o familie, am doi părinți care m-au învățat una alta, la vârsta căsătoriei eram capabilă deja să mă descurc, deci mă descurc și după căsătorie și după divorț. Chiar bine!

  • ”El ce face, are pe alta, ce-ai aflat?”

Ăăăăăă, ce era de aflat am aflat înainte de divorț, că de-aia am divorțat, acum nu mă mai interesează. Nu mă străduiesc să aflu ce face el pentru că sunt foarte ocupată cu ce fac eu. Altufelu, întrebarea asta vine de la persoane care timp de 17 ani cât am fost căsătorită nu m-au întrebat o dată măcar ce face el, dar brusc sunt foarte interesați acum. Ce înțeleg eu din întrebarea asta? Că de fapt oamenii sunt dornici să judece, ar fi curioși să o vadă pe ”aia” ca să dea verdictul ”aia e mai bună, tu ești rea, iar el a fost fraier că a stat atâta vreme cu tine” sau ”aia e nașpa, el e un dobitoc că te-a lăsat”, practic lumea are nevoie să știe care dintre noi e ăla greșitu.

  • ”Tu ce faci, ți-ai găsit pe altu?”

Ce să vezi, am fost prinsă cu altele și nu m-am preocupat de căutări! În plus, la vârsta mea și după toate cele trăite nu mai țin morțiș ”să-mi găsesc pe altul”. Mi-a ajuns ăla pe care l-am avut, altul nu mai vreau. A se înțelege de aici că am tot ce-mi trebuie, nimic nu mă zorește să-mi găsesc pe unul oarecare, doar ca să fie. Am depășit etapa în care trebuia să fiu în rândul lumii, măritată, cu copii, la casa mea. Mi-am câștigat dreptul să aleg de pe poziția celui care are suficient.

  • ”Îți dă bani?”

Nu, nu îmi dă bani, am propriul meu venit. Lunar plătește pensia alimentară pe care am stabilit-o de comun acord, banii fiind destinați copiilor. Suma este scrisă în contract și este doar treaba noastră. De-a lungul timpului am decis împreună că putem susține diverse activități ale copiilor, ceea ce am și făcut în limita bugetului de care dispunem. Și da, m-a ajutat și l-am ajutat, când nu ne certăm încă mai reușim să practicăm un gen de umor despre care îmi place să cred că va rămâne mereu doar al nostru.

În afară de aceste remarci și întrebări, în ultimul an s-au evaporat din viața mea o serie de oameni pe prietenia cărora contam, la fel cum alți oameni (foarte puțini) au continuat să-mi fie prieteni, iar alții pe care nici nu-i bănuiam mi-au întins o mână în cel mai firesc mod cu putință. Au fost și din aceia care au considerat că de-acum pot profita de mine, a nimănui fiind, de parcă prin căsătorie devenisem proprietatea cuiva și acum s-a dat liber la muls.

Ca o concluzie, fiecare divorț este diferit, sunt oameni care suferă și au nevoie de timp să-și revină, sunt care se simt bine, sunt care înfloresc și alții care se usucă. Eu m-am simțit judecată și pusă la zid uneori pentru că mi-a fost bine și am lăsat să se vadă, acesta fiind și motivul pentru care nu am scris. Nu vreau nici să-l acuz pe el, nici să mă scuz, nici să mă dau mare că mi-e bine, nici să ascund vreo suferință, lucrurile stau exact așa cum se vede și dacă am vreo așteptare de la cei din jur, aceea ar fi să nu mai judece, să nu mai pretindă că dețin adevărul în legătură cu căsătoria încheiată, cu viața de după. Nimeni nu a trăit nici măcar o secundă în papucii mei, deci nimeni nu știe adevărul, nici măcar noi doi, cei implicați.

Liniște că duc gunoiul!

Abia 3 pași am făcut și am auzit liniștea. E greșit să spun așa, știu! Încerc altfel…Este atât de liniște afară încât inevitabil mi-a răsunat în cap gălăgia din mine. A fost mai zarvă ca acum, a fost mult mai rău, a fost o vreme când mulți intrau când pofteau, făceau gălăgie sau mizerie, iar eu, tot ce făceam era să-i rog să se oprească, să-i cert, să fac și eu mai multă gălăgie în încercarea de a face liniște, de a munci enorm ca să repun lucrurile în ordine, fiind de la sine înțeles și niciodată pus la îndoială faptul că acesta e rolul meu în viață. A fost haos, uși și ferestre larg deschise, o vânzoleală de nedescris. Continuă lectura

2018 – anul meu

Parcul Chindia. Târgoviște

Aș scrie romane despre anul ce tocmai se încheie, dar nu o să o fac. Este anul meu, sunt fericită, cei care nu știu ce am făcut în ultima jumătate de an probabil că nici nu trebuie să știe, cei care știu probabil că mă consideră cel puțin ipocrită pentru că spun asta. Am învățat că oamenii preferă să creadă ce vor ei, e mai ușor să se mintă decât să accepte un adevăr despre care prea puțini vorbesc.

Am descoperit în 2018 că nu am prieteni, decât vreo câțiva, cât să-i număr pe degetele de la o jumătate de mână și că ei sunt fie oameni din trecutul îndepărtat, fie oameni care au intrat în viața mea cu mâna întinsă ca să mă ridice de pe jos și să mă scuture de mizeria ultimilor ani. E și greu fără ”prieteni”, dar e și bine. E greu pentru că uneori aș vrea să ies și n-am cu cine, dar a fost liniștitor că am avut alături pe cineva care a știut să tacă și să asculte, să nu întrebe, să ajute. A fost bine chiar și când am amânat să-mi sun prietena mai veche pentru că știam că amândouă vom plânge și nu era timp de plâns, dar când a fost am plâns.

Am conștientizat că manipularea există, la fel cum există abuzatori emoționali care distrug fără scrupule, cu un cinism dus la extrem profitând că oamenii nu cred ceea ce nu-și pot imagina. Am aflat că oamenii fac rău din plăcerea de a face rău, că sunt unii care fac rău pentru că pot face asta, că râd atunci când le spui că doare răul pe care îl fac, oameni pentru care nimic nu contează mai mult decât să facă rău. Și mai ales am aflat că oamenii ăștia pot fi extrem de aproape de oricare dintre noi, atât de aproape încât ești lipsit de apărare în fața lor.

Îl iubesc și l-am pierdut pe Alexandru pentru că nu am (mai) știut cum să fiu femeia care sunt. Asta e singura parte întunecată a acestui an luminos, este prețul pe care l-am plătit pentru tot binele ce a urmat. E un preț imens și nu sunt împăcată cu pierderea, încă mă gândesc ce, cum aș putea face să îl aduc înapoi, acum când mi-am făcut curat în viață.

Este anul în care m-am întors în vechii mei pantofi comozi aruncând fără nicio urmă de regret pantofii luxoși cu care m-au încălțat alții, pantofi cu care mi-a fost greu să merg, dar i-am purtat pentru imagine până când nu am mai putut înainta nici măcar un pas.

Este anul la care mă voi întoarce mereu. L-am numit în multe feluri – anul trezirii din coșmar, anul în care s-a făcut lumină, anul eliberării, anul întoarcerii la mine, anul în care așteptarea a luat sfârșit, anul în care m-am ridicat și am mers, anul meu.

La 10 ani schimb mașina, tunsoarea, culoarea

Superblog

Îi spun în treacăt, știind că n-are habar despre ce vorbesc, că m-aș înscrie și nu prea, că n-am timp, că una alta, că începe școala și odată cu ea intru pe un nou post, că băieții schimbă clasa, mediul, metoda, viața, că schimb mașina, tunsoarea, culoarea la păr….mă rog, exagerez. La care el, candid, mă întreabă de ce m-aș înscrie. Continuă lectura

Aș vrea să zici din nou ”Ce zici?”

food nature red summer

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Tânjesc după măcar încă o zi pe care s-o cuprind între ”Bună dimineața” și ”Noapte bună”, banale cuvinte dureroase când nu sunt, iar când au fost prea greu le-am înțeles. Cuvinte încăpătoare între care nu am știut să pun viața, am pus doar ore, ca într-un ceas mecanic care-a stat. I-am frânt arcul când l-am forțat să ticăie din nou. Acum taci, niciun tic tac, nimic, iar mecanismu-i mort și nu știu să-l repar și-aș vrea să zici din nou ”Ce zici?” Continuă lectura