Despre egoism

Cu ceva timp inainte sa am primul copil, formatorul meu, într-o discuţie despre orice, la un pahar de vorbă, mi-a aruncat ca din întâmplare nişte vorbe: cum că aş fi egoistă. Cine, eu? N-a intrat în amănunte, nu şi-a argumentat afirmaţia, doar a lăsat o urmă în mintea mea.

Din când în când cuvintele lui reveneau şi de fiecare dată mă făceau să-mi pun întrebări despre mine, să încerc să mă văd. Şi de fiecare dată îmi dădeam seama că nu-s egoistă. Dar deloc. În liceu îmi împărţeam până la ultimul leuţ cu prietenele mele cele mai bune, ţigările la fel. Când mergeam în vacanţe cu prietenii puneam totul la comun. Pe stradă dădeam mereu câte ceva la cerşetori. La lucrurile mele nu ţin foarte mult, adică nu devin isterică dacă cineva din greşeală îmi sparge o cană, ori dacă-mi strică ştiu-eu-ce prin casă. Deci, clar, nu sunt egoistă. Voi sunteţi?

La ce sunteţi în stare să renunţaţi fără regrete, fără frustrări? La multe, nu-i aşa? Şi eu. Renunţ la mâncare, chiar şi la îngheţată la o adică, renunţ la locul meu din metrou, renunţ şi la haine, dacă cineva chiar are nevoie de ele. Sunt convinsă că şi voi la fel. Şi sunt un om darnic, îmi place să fac cadouri, să împart ceea ce am.

Şi totuşi, cuvintele alea sunt acolo şi nu dispar.

Aţi citit Partea întunecată a căutătorilor de lumină? E o carte dură, dar bună, adevărată, un duş rece pentru cei care se cred buni 🙂 Eu am citit-o dar mult după ce mi-am dat seama că de fapt sunt egoistă. Poate că dacă o citeam mai devreme îmi uşuram puţin travaliul.

După cum deja intuiţi, la un moment dat în viaţa mea m-am lovit de propriul meu egoism, care era cât un munte de mare, probabil că din cauza asta nici nu reuşeam să-l văd, pentru că era atât de mare şi atât de aproape de mine.

Când vine cineva şi-ţi spune că eşti egoist, imediat începi să enumeri lucrurile pe care le-ai face, dar nici o clipă nu te laşi să vezi şi ce n-ai face, la ce n-ai renunţa.

Când s-a născut Victor, fără să vreau, fărăr măcar să fiu pregătită a trebuit să văd şi să accept ce n-aş face. Şi a trebuit să fac, cu toate că nu vroiam.

Încă din prima zi acasă cu puiul mic, am început să văd cât de egoistă sunt. În maternitate fiind abia aşteptam să ajung acasă, să mă spăl şi să mă lungesc pe canapea în braţele soţului şi să vedem un film. Aveam aşteptări, PENRU MINE, mie speram sî-mi fie bine. Am ajuns acasă şi în loc de asta am primit un copil urlător care nu mă lăsa să fac nimic, vroia numai în braţe 🙂 Moamă, şi ce şocată am fost! Atât de greu mi-a venit să renunţ la acele mici plăceri pentru mine în favoarea lui.

Şi nu exista zi în care să nu se mai adauge încă ceva şi încă ceva la care trebuia să renunţ în favoarea puiului meu. Chestii mărunte, dar care-mi făceau viaţa uşoară şi la care atât de greu am renunţat. De fapt nici nu cred că am renunţat, a trebuit pur şi simplu să le accept, să-mi trăiesc frustrarea.

De unde până atunci mă îmbrăcam iarna şi ieşeam imediat afară, ca să nu transpir, acum lucrurile stăteau altfel. Mă îmbrăcam şi apoi îmbrăcam copilul, care urla şi se zbătea şi mă treceau toate apele. Şi ca să nu fie asta tot, după ce terminam, făcea şi un caca, asta ca să-mi fie viaţa dragă şi să mă bucur că trăiesc 🙂 Ştiţi despre ce vă vorbesc aici, nu-i aşa?

Apoi, când intram în casă, înainte, mă dezbrăcam repede, îmi luam hainele de casă, mă spălam pe mâini, puneam cumpărăturile la loc…cu copil fiind, mă apucau şi două ore după ce intram în casă şi eu nu apucasem să fac nimic pentru mine ci doar dezbrăcat copil, schimbat scutec, spălat copil, hrănit copil.

Şi seara, seara când se termina ziua şi-ţi permiteai să te arunci pe un fotoliu şi să zaci acolo moţăind la un film…hehe, vise taică, vise! Seara, când eşti mai obosit şi când ţi-ai dori mai mult să stai, începe runda de dinainte de culcare. Pregătit copilul, mâncare, culcare şi adormi înainte să-ţi mai dai seama cât eşti de obosit.

Eu abia când am fost nevoită să renunţ la toate aceste mici nimicuri mi-am dat seama că sunt egoistă. Nu aş fi renunţat la ele pentru nimeni, cu excepţia micului om. Şi recunosc că nici pentru el nu am făcut-o cu seninătate. A fost o încrâncenare acolo, mă ofticam că exact în momentul în care-mi doream să stau el îşi dorea să nu stau.

Acum, la al doilea copil toate astea au dispărut. Relaxarea (nu resemnarea) a luat locul încrâncenării. Acum sunt mai puţin egoistă şi ce e cel mai important e că acum ştiu cât sunt de egoistă.

Anunțuri

3 gânduri despre “Despre egoism

  1. Si totusi – de ce e asta egoism? Sa-ti doresti niste lucruri ptr tine: sa vezi un film, sa porti o haina draguta, sa citesti o carte?
    Postarea ta mi-e asa de cunoscuta, insa mi se pare ca altceva s=a modificat, nu egoismul. De la o viata centrata pe mine *sau pe cuplu), am ajuns la o viata centrata pe copil (sau pe mine+copil). S-a modificat punctul de interes al Universului 🙂

    • Pai si cand centrul universului esti tu nu se cheama ca esti (un pic) egoist? Si cand deja incepi sa imparti centrul asta si cu altcineva, inseamna ca renunti la un spatiu, care pana atunci era numai al tau, deci devi mai putin egoist, uneori cu multa durere. Zic si eu, si zic despre mine

  2. hahah cat ma regasesc….bine la mine poate frustrarea la primul copil a fost mai mare, mai crancena fiindca primul copil a venit total pe neasteptate….intr-o perioada a vietii in care chiar nu ma gnadeam sa am copii, nu ma gandeam nici la casatorie, nici macar la o relatie serioasa :P.asta e adevarul.izbirea de realitate a fost destul de crunta.aveam ideea asta romantata ca o mama stie ce sa faca din instinct.asa ca toata sarcina am mers inainte increzatoare si senina ca la momentul potrivit ma voi descurca de minune…ca nasterea va fi usoara si naturala, ca voi avea un copil cuminte si senin si linistit si nu-i asa toata lumea va fi multumita…dar undeva pe parcurs m-am pierdut, am intrat in panica, si asaltata de sfaturi si pareri …am uitat total de instinctul acela pe care ma bazam, si de orice…e mai usor sa devii nesigur mai ales intr-o astfel de situatie.e mai usor sa spui „nu sunt pregatit pt asta, habar nu am ce sa fac”.dar, in timp, peste toata panica si haosul din primele saptamani, au razbit pana la mine franturi din acel instinct…cat de dulce e somnul acela in care stai chinuit, cu bebele lungit pe tine, nu vrei sa faci nici cea mai mica miscare ca sa nu il trezesti, dar e bineee..e bine sa ii simti inimioara batand langa a ta, sa simti la fiecare gura de aer mirosul dulce al parului sau…nu mai conteaza altceva.si asa am invatat sa uit tot ce invatasem pana atunci si atunci cand copilul meu plange, sa il iau in brate.cred ca si egoismul asta il invatam, il preluam..se lipeste asa de noi fara sa ne dam seama…nu cred ca ne e in fire…(sau poate gresesc..?) al doilea copil a fost dorit, asteptat…si am avut grija sa ma bucur de fiecare moment, de fiecare zambet, de fiecare zi in care o tineam in brate cu orele…da chiar daca asta pe mine ma epuiza fizic, ma umplea sufleteste..si stiam ca fiecare moment e unic. nu spun ca nu a fost greu, a fost..greu, obositor…dar parca devine mai usor..pe masura ce schimbi unghiul din care privesti lucrurile…renunt cu bucurie la orice film ca sa stau sa ma joc cu fetele mele.la orice iesire in oras.
    nu sunt una din mamele care plang daca nu isi vad copiii cateva ore.dar imi place sa le am langa mine, cat de mult pot. sa ne bucuram unii de altii, si impreuna de viata.
    cu riscul de a parea batranicioasa , recunosc sa imi place la nebunie sa ne jucam piticot in familie, si nu te supara frate, si altele.
    p.s.o sa caut cartea despre care ai scris si o sa o citesc.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s