La începutul săptămânii povesteam aici despre inceputul experienţei mele la Centrul de socioterapie Prietenia.

Azi e vineri, sunt acasa, am descărcat pozele şi am simţit să scriu ceva. Nu prea ştiu ce, pentru că-s golită de sentimente. mă bucur că sunt acasă şi că mâine nu mai merg acolo, dar mă surprind gândindu-mă la următoarele dăţi când voi fi acolo.

Astăzi s-a prezentat retrospectiva săptămânii. Mulţi s-au înscris la cuvânt şi au spus ce-au făcut. Mie mi-a fost frică. Nu vroiam să spun ce aveam în cap şi-n suflet, de frică să nu greşesc, de frică să nu provoc suferinţă.

După ce am ascultat povestea lui Ludwig van Beethoven şi a Helenei Keller nu aveam în cap decât o poveste a noastră, a mea şi a lui Victor.

Acum ceva timp, nu mult, am mers cu Victor la o plantare de pomi lângă Ploieşti. Dimineaţa ne-am întâlnit la metrou cu ceilalţi voluntari. Cât am stat să aşteptăm, a apărut de nicăieri un câine, maidanez, bătrân şi cu un picior din faţă amputat. Cam groaznică imaginea. Victor mi l-a arătat, eu am fost impresionată aşa că am evitat să-l mai privesc. La un moment dat, Victor m+a tras de mână şi mi-a arătat ceva: câinele încercase să coboare o treaptă şi căzuse. Zăcea acolo, căzut, cu ciotul piciorului amputat sub el, neputiincios parcă aşteptându-şi moartea.

Mi-am adunat forţele şi am mers lângă el…se uita în ochii noştri, parcă implorând nu milă, ci dragoste. Am simţit să-i ofer o mângăiere dar nu am reuşit să i-o dau din tot sufletul. Nu era un câine frumos. Nu era un câine întreg…Victor deja plângea, eu abia mă stăpâneam, noroc că a venit autocarul şi am plecat repede de acolo. Am sperat ca Victor să uite, dar nu, aproape tot drumul a plâns. De data asta nu m-am mai abţinut, am plâns şi eu. Imaginea câinelui căzut ne urmărea.

Ajunşi la Ploieşti ne-am luat cu treaba şi am uitat, insă pe drumul de întoarcere, eu mă gândeam cu teamă la ce aveam să-i spun lui Victor dacă bietul animal s-ar mai fi aflat tot acolo. Şi parcă citindu-mi gândurile, m-a întrebat dacă vom găsi câinele tot acolo. I-am spus că nu, că probabil a găsit în el puterea să se ridice şi să plece. Nu credeam asta şi deci nu am fost prea convingătoare. Victor nu m-a crezut, a insistat întrebându-ma ce se va întâmpla cu câinele dacă nu reuşeşte să se ridice. Şi i-am spus că sigur va apărea un om bun care-l va ajuta. Nu am crezut nici asta. Şi Victor nu m-a mai întrebat nimic.

Ieri, după patru zile la Centrul Prietenia, la culcare, Victor m-a întrebat dacă mai ţin minte câinele şchiop. Îl ţinem minte, cum era să-l uit! Mi-a spus că acum mă crede că a găsit puterea să se ridice şi că probabil a găsit şi un om bun care să aibă grijă de el. Apoi a adormit.

Acum cred şi eu că acel câine a găsit în el puterea să se ridice şi sunt sigură şi că există cineva care are grijă de el. Atât.

Şi doar câteva poze.