Alaptarea după cezariană

Am născut de două ori cu cezariană. Acum la 1, 6 ani de la cea de-a doua cezariană, îndrăznesc să răspund unei provocări şi să scriu despre alăptare. Şi nu neapărat despre alăptare ci mai ales despre de ce cred eu că este mai specială alăptarea după cezariană.

Înainte să nasc, dar mai ales după, de când am devenit mămică am tot auzit că după cezariană laptele vine mai greu, că este mai complicat…eu nu am simţit că este aşa, dar dacă atât de multă lume spune că este aşa, înseamnă că s-o ascunde pe undeva un sâmbure de adevăr.

Cand Victor îşi trăia raiul în burtică, eu îmi doream tare mult să nasc normal. De fapt nu că-mi doream, aşa credeam că o să nasc, toate temerile şi speranţele mele se legau de o naştere normală. Doctoriţa a încercat să mă pregătească pentru o cezariană, dar am respins această idee până în ultima clipă. Când totuşi inevitabilul s-a întâmplat, am fost atât de fericită să-mi văd minunea blondă şi apoi atât de obosită şi mai apoi atât de prinsa în rutina impusă de medici încât nu am avut timp de introspecţie privind alăptarea.

La ceva timp însă după ce am eşuat lamentabil în legătură cu alăptarea primului meu născut, am început să simt…ceva ce semăna a vină. Şi asta mai ales când pe lângă urechile mele treceau discuţii despre naştere şi alăptare. La început am crezut că mă simţeam vinovată că nu am luptat mai mult şi că nu mi-am alăptat mai mult copilul.

Când a doua burtică se pregătea să devină minunea cu numărul doi, a revenit foarte puternic dorinţa de a naşte natural. Cu toate că ştiam că în România acest lucru e aproape imposibil, cu toate că în cazul meu, o naştere naturală după cezariană era practic imposibilă, eu simţeam foarte acut această dorinţă.

Un bun prieten, m-a întrebat „Şi ce-ar însemna pentru tine dacă ai reuşi să naşti normal?” Şi în mintea şi-n sufletul meu s-a făcut lumină. Dacă aş fi reuşit să nasc normal aş fi fost mai femeie. Pentru mine naşterea naturală este tot ceea ce poate fi mai feminin, este tot ceea ce dă valoare unei femei. Nu contează cât e de frumoasă, nu contează cât e de deşteaptă ori cât e de bogată. O femeie este mai femeie dacă a născut. Iar în mintea mea de atunci, a naşte însemna naştere naturală.

Cezariana, era ca şi cum ar fi născut medicul pentru mine.

Cam asta era în mintea mea. Pentru că cezariana, în România se face la cerere. Pentru că înainte ca eu să nasc, multe prietene apelaseră la cezariana la cerere ca să scape de chin. Pentru că medicul vrea să-şi ia concediu şi atunci programează cezariene pe bandă. Pentru că…multe.

Şi atunci, când toate astea existau în mintea şi sufletul meu, la nivel inconştient, marea mea fericire reală, era de fapt un eşec. Încă din prima clipă am perceput naşterea ca pe un joc pierdut. Nu reuşisem să fiu femeie. Alăptatul era pentru femei. Numai o femeie, mamă poate alăpta. Iar eu nu eram destul de femeie. Doar trecusem printr-o cezariană.

În plus, sfaturile primite în maternitate, gen alăptat la 3 ore, maxim 10 minute, program, copilul să doarmă în patul lui şi nu ţinut prea mult în braţe, toate aceste minunate sfaturi urmate cu stricteţe de mine, pentru că doar eram la primul copil, nu au făcut decât să-mi confirme încă o dată că nu sunt suficient de femeie: copilul nu se sătura, aveam ragade extrem de rele şi ceea ce mi se pare acum cel mai grav, îmi era frică să rămân singură cu copilul meu, pentru că nu ştiam ce să-i fac, nu aveam încredere în mine că l-aş putea linişti cumva. Şi în condiţiile astea, cum poate fi vorba despre alăptat?

Şi acum sunt convinsă că o femeie care naşte normal şi care trăieşte conştient acest minunat eveniment, are şanse mai mari la o mai bună relaţie cu copilul ei, are o mai mare încredere în ea, acordă o mai mare încredere copilului şi ca o consecinţă firească, are parte de o alăptare mai lină, mai uşoară.

Eu mi-am alăptat primul copil pentru că aşa trebuia, pentru că aşa era bine. Lapte am avut încă de la început…dar nu am ştiut ce să fac cu el.

La cea de a doua sarcină, în momentul în care s-a facut lumină, am început un proces cu mine. Greu, dureros. Mai ales că am trecut printr-o amniocenteză, cu frica de avort, apoi cu o frică absolut înnebunitoare până la aflarea rezultatului şi cu mintea paralizată în faţă posibilităţii de a avea de luat o decizie în privinţa vieţii ce creştea în mine…Toate acestea m-au ajutat să cred că în cazul meu, cezariana înseamnă naştere. PUNCT. Nu doctorul naşte pentru mine. Eu nasc. Eu şi soţul meu am dat viaţă, noi am înfăptuit minunea, iar eu nasc. Şi dacă pot să nasc, înseamnă că-s suficient de femeie. Şi cu credinţa asta am intrat în sala de operaţii, cu credinţa asta mi-am născut copilul şi credinţa asta m-a ajutat să-l alăptez fără nici un fel de problemă.

E drept că între timp mă informasem mult mai bine, ştiam şi despre poziţionarea corectă la sân şi despre alăptatul la cerere şi multe altele.

Şi printre aceste multe altele vreau să menţionez câteva, decisive.

Eu am o problemă în a investi persoane cu autoritate. La mine nu poate veni cineva să se recomande ca fiind o autoritate în domeniu, iar eu să accept. În cazul meu nu funcţionează aşa. Eu sunt cea care investeşte autoritatea. Eu aleg. Prima dată am ales prost, autoritatea investită a fost medicul. Şi când mi-am asumat eşecul, am decis să investesc pe altcineva cu autoritate.

Aici începe ce-a de-a doua chestie, care e legată strâns de prima. În perioada în care nu mă simţeam destul de femeie şi când alăptarea fusese un eşec, singura care nu numai că nu m-a pus la zid, dar a găsit şi înţelegere şi m-a ajutat şi pe mine să înţeleg a fost Andreina. Dar Andreina nu putea fi o autoritate acum. Aveam nevoie de ceva structurat. Andreina trebuia să rămână ceea ce a fost mereu pentru mine, şi anume un reper. Aşa că am încercat să văd cui acorda ea încredere mai mare şi aşa am ajuns să iau ca literă de lege blogul Roxanei. Şi de data asta a fost cu succes.

Şi cea de a treia chestie pe care ţin să o menţionez este legată tot de Andreina. La cel de-al doilea copil mi-a fost frică, recunosc, că iar o să eşuez cu alăptarea. În special din cauza ragadelor. Şi mi-am propus ca prim obiectiv să reuşesc să trec de această primă etapă, cea a ragadelor. Am citit ce trebuie să fac, cum să poziţionez copilul, cum să tratez ragadele…şi am reuşit. Şi îmbătată de acest prim succes, deja mă vedeam scăpată de greutăţi şi alăptând până la adânci bătrâneţi. Şi a venit vorba bună: lasă lucrurile să se întâmple, nu-ţi stabili obiective măreţe, ca să nu fi dezamăgită. Bucură-te de fiecare lună în plus. Şi au trecut 3 luni, 6, 9, s-a facut anul, ba chiar am trecut de 18 luni. Acum sunt relaxată, nu am nici un target de atins. Abia acum las lucrurile sa curgă. Sau laptele…

Cert este că după toate acestea nu pot spune că cezariana a făcut ca alăptarea să fie altfel, ci doar ceea ce credeam eu despre cezariană. Şi că înţeleg de ce cezariana este atât de controversată, şi că în România se face abuz de cezariană şi că din cauza asta cele care nasc cu cezariană ajung să fie oarecum desconsiderate. Toate astea duc de fapt la scăderea încrederii în sine a mamei cu consecinţe grave şi asupra alăptării dar şi asupra stării generale a mamei şi copilului după naştere.

L.E. Simt nevoia sa adaug ceva. Am mentionat doar trei lucruri importante, insa mai este unul, poate cel mai important, cu toate că nu are legătură cu cezariana. Îmi era tare ruşine să alăptez în public, mi se părea de neimaginat. La primul copil mi-a fost greu să alăptez chiar şi de faţă cu rudele apropiate, în parc nici nu încăpea discuţie.

La cel de-al doilea copil nu am primit nici o vizită la spital, tocmai pentru a nu avea nici un impediment în alăptare.

Ajunsă însă acasă, nu mă puteam izola totuşi. Şi marea mea surpriză a venit din partea soţului meu care vedea în alăptat un act mult mai firesc şi mai natural decât îl vedeam eu. El m-a încurajat, el mi-a dat încredere, el mi-a stat alături pe bancă în parc la primele alăptări în public, privind mândru la trecătorii, care fie vorba între noi, nici măcar nu ne băgau în seamă. El stă şi acum lângă mine atunci când suntem în vreun grup mai scorţos iar eu am oareşce reţineri. Pentru mine a fost extraordinar de important sa ştiu că soţului meu i se pare firesc să alăptez copilul oriunde şi oricând îi este foame. Şi sunt sigură că fără susţinerea lui lucrurile nu ar fi mers atât de bine.

Anunțuri

7 gânduri despre “Alaptarea după cezariană

  1. Nici nu stiu daca sa te felicit mai mult pe tine sau pe sotul tau.

    Asa e la noi se pare cu cezarienele, doctorii gasesc in orice motiv de cezariana si la a doua nastere deja nu se mai discuta. Am terminat de citit de curand „Cezariana” lui Michel Odent si mi-a venit in minte un pasaj de acolo, in care o femeie care nascuse cu cezariana primul copil. Gravida fiind, il intreaba cum sa faca sa nasca natural pe al doilea. Raspunsul lui a fost: inchide-te in baie si nu lasa pe nimeni sa intre si va fi bine. Femeia asa a facut, a intrat in baie, pe moasa a lasat-o pe hol si intr-adevar a fost bine, Pana o sa ajunga si Romania la nivelul la care e acum Franta de exemplu probabil ca va mai dura.

    In ce priveste alaptarea in public, si eu am patit la fel la inceput. M-am ajutat si cu haine speciale si mi-a fost alaturi mama, pe banca langa mine, primele dati ca sa-mi fac curaj 🙂 Ca sa nu mai zic in maternitate cum mi se parea SF sa stea parintii si socrii langa noi cat alaptam 😀 E o schimbare razanta pe care trebuie s-o traiesti, pe langa multe altele, cand devii mamica.

    Ma bucur ca ai facut pace cu tine, ca ai reusit sa treci peste acest abuz din partea medicilor si ca ai reusit sa alaptezi atat de mult. Informatia corecta legata de alaptare din ultimii ani chiar a facut diferenta in viata multor mamici, azi maine e gata statuia lui Rox 🙂

  2. Pingback: De la agonie la extaz « Olandezul Zburător…

  3. Si eu la fel am acelasi regret ca nu am putut naste natural, sau cel putin asa mi s-a spus ca nu ma dilat nici un pic si am mers pe cezariana. Cand prietenele mele, /racolegele au nascut natural, simt un gol in stomac 😦 Insa ma bucura faptul ca am o fetita sanatoasa si frumoasa si asta conteaza cel mai mult.

  4. Vai, vai, cat de mult rezonezi cu ce simt eu… singura diferenta fiind ca te vad mult mai puternica decat mine. Eu am avut o singura nastere, gemeni, dupa o sarcina teribil de grea, cu stat la pat, amniocenteza, frica de avort spontan, preeclampsie, etc… si tot speram la o nastere naturala. In mintea mea, asta facea o femeie sa devina cu adevarat MAMA.

    Si tot asa, aveam parerea asta ca femeile care nasc prin cezariana sunt lase… (cele care o fac la cerere, fara motive medicale, numai sa „scape” usor)… voiam atat de mult sa nasc natural… si am ajuns la cezariana de urgenta, cu viata mea si a copiilor in pericol. Si cu toate acestea, desi stiam si stiu foarte bine ca nu am avut alternativa, ca nu am ales eu sa se intample asa, ca nu am cerut eu asta, nici acum, la aproape un an de la nastere, nu reusesc sa ma simt mama si femeie pe deplin… Imi iubesc copiii inimaginabil de mult, mi-as da viata pentru ei, insa in sufletul meu am acest mare regret.
    As vrea sa pot trece peste asta si sa nu mai simt acel gol in suflet cand prietenele, surorile mele nasc natural… as vrea sa ma simt femeie in adevaratul sens al cuvantului, asa cum percep eu notiunea de femeie. Sa nu ma simt o lasa…

    Nu stiu insa daca voi putea, atat de adanc este inradacinata ideea in mine

  5. Eu una nu m-am sintit mai putin femeie, sau mai putin mama insa cunosc foarte multe mame care se cred mai bune ,ca mine pentru ca ele au nasut natural, sau au alaptat mai mult, sau pentru ca eu nu mi-am permis sa stau nici macar 2 ani acasa, in timp ce ele au hotarat sa devina casnice pentru puii lor, pentru ca eu imi las copilul cu o bona in timp ce ele ii cresc singure . Eu nu le judec pe ele, atunci ele de ce o fac? E oare posibil ca tocmai mamele acestea perfecte sa fie invidioase pe mine, mama denaturata si in permanenta insufficient de buna? O privire in ochii baietelului meu este suficienta sa ma simt perfecta. Ma pregatesc pentru a doua nastere prin cezariana, de o noua alaptare, un nou sufletel, de o noua experienta unica si personala, pe care nu mi-o poate rapi nimeni, inviolabila de catre rautaciosi, o experienta traita numai de mine, in felul meu.

  6. Eu am avut „norocul” sa nasc la un spital din Occident. Am născut natural deși nu as fi refuzat cezariana dc ar fi fost o posibilitate. Am avut o naștere relativ fără complicatii dar care a durat mult, un chin. Am inceput alaptarea la jumătate de ora de la naștere dupa care am dormit amândouă mama si fiica tun in același pat. De a doua zi a inceput cosmarul. Asistentele m-au sfătuit sa o alăptez la cerere. Zis si facut. Am avut fetița la sân ore in sir ceea ce a facut ca sfârcurile sa fie extrem de dureroase. Simteam ca am o flacăra aprinsa in dreptul fiecărui sfarc. Tot chinul a durat cam 10 zile dupa care cosmarul s-a transformat in pura plăcere. Viatza ta si a copilului e de 1000 de ori mai ușoară când alaptezi. Îmi aduc aminte ca in timpul nopții reușeam sa dorm in tp ce fetitza se hrănea :). Nu mi-a fost jena sa o alăptez in public si am facut asta si cd am fost in vizita in România deși fetița era marisoara. Am intarcat-o târziu la 2 ani si 8 luni in ciuda recomandărilor asa zisilor specialiști inclusiv a medicului dentist. Sunt de părere ca laptele matern si contactul strâns cu propria mama nu pot fi daunătoare. Sfatul meu ar fi sa va urmati instinctul si sa nu dați ascultare tuturor din jur. Chiar dacă Intențiile lor sunt bune tu ești absolut singura fiinta de pe lume care știe ce e cel mai bine pentru ea si pentru piticul ei.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s