Despre competiţie. Cât este ea de rea şi de ce trebuie uitată

Demult vroiam să scriu despre competiţie şi despre cât rău ne-a făcut nouă, dar amintirile sunt atât de urâte legat de acest subiect, încât mereu am amânat. Acum insă m-a impresionat atât de tare ce am citit aici, încât nu mai amân, îmi strig indignarea cât pot de tare.

Nu am fost niciodată un mare fan al competiţiei, din fericire mă caracterizează o autosuficienţă care m-a ferit de cele mai multe ori să intru în competiţii. Dar nu am dat mare importanţă acestui fapt. Mie îmi era bine aşa, nu ştiam ce înseamnă competiţia, aşa că nu eram nici o mare susţinătoare dar nici nu eram împotrivă.

De când am copil însă lucrurile s-au schimbat. Mult. Şi mai ales dureros.

Prima dată când am făcut cunoştinţă cu competiţia, am pus capăt unei prietenii. Altceva nu am ştiut ce să fac.

Avea Victor 3 ani şi ceva, începuse să lege cu copiii, se jucau împreuna iar eu îi promisesem lui şi mie vacanţe faine şi mult timp petrecut împreună în afara Bucureştiului. În acest context, invitaţia prietenei mele Adriana de a petrece o săptămână la ţară, la socrii ei, împreună cu ea şi cu băieţelul ei suna minunat şi de nerefuzat. Aşa că iata-ne în tren, cu copiii de aceeaşi vârstă, prieteni vechi, se înţelegeau bine, deci nici o urmă de îndoială nu aveam în suflet.

Îi cumpărasem lui Victor, la cererea lui, un troller mic, de copii. Ca să mă scutească pe mine de cărat jucării, ca să aibă el bagajul lui, ca să-şi pună singur limite, ca să decidă singur ce jucării ia cu el în vacanţă.

 

Adriana a fost foarte încântată de bagajul cel mic şi imediat şi l-a dorit pentru fiul ei. Dar atât de tare încât când am ajuns i l-a luat lui Victor şi i l-a dat fiului ei. Victor a fost cam frustrat pentru că era prima dată când îşi căra propriul lui bagaj, pe care singur şi-l alcătuise…dar a preferat să renunţe, să-l lase pe celălalt să-l care. pe m ine însă m-a durut mai mult decât pe el, aşa că am intervenit şi i-am recuperat bagajul. Mi-am spus atunci că este un incident izolat. Din păcate însă, Adriana a intrat într-un soi de competiţie „al cui copil e mai tare.”

A urmat competiţie între chiloţi, între şepci, între cizme de cauciuc, între orice poate imagina mintea unui om. Copilul era şi el deja viciat de boala mamei. Dacă se jucau cu trenuleţele, el îşi alegea „cel mai tare trenuleţ”. Dacă se jucau cu două beţe, el îl lua pe „cel mai lung”. Dacă se jucau cu două pietre, evident „cea mai mare” era a băieţelului.

Pentru mine a devenit sufocant încă din prima zi, dar mi-am propus să rezist. A urmat cea mai mare friptură, cea mai mare pâine, cel mai bun scaun, cel mai puternic pui de pisoi….Şi cum orice joc stupid este învăţat repede, evident că plodul meu sfârşea mereu cu ochii în lacrimi, pentru că el nu avea abilitatea de a alege ÎNTOTDEAUNA lucrul „cel mai”.

Au trecut greu zilele, mă simţeam bolnavă, incapabilă. Mintea mea refuza să-l înveţe pe Victor competiţia şi totuşi mă durea al dracu’ că se simţea inferior.

Culmea ironiei a fost că atunci când, în mintea lor, ceva de-al lui Victor era „mai”, îi cereau imediat lucrul respectiv. Şi-a dat săracul copil şapca, şi-a dat jucăriile, şi-a dat micul troller şi imediat cum dădea ceva din lucrurile lui venea mândria Adrianei cum că fii-su e cel mai cel…cu lucrurile lui fii-meu 🙂

Am reuşit să o conving pe Adriana să plecăm mai repede cu o zi, lucru care mie mi s-a părut fantastic, parcă evadasem, puteam să respir, nu mai trebuia să ne concurăm pe aerul pe care-l respiram. În gară au vrut copiii pufuleţi cu jucării, fiecare şi-a ales jucăria pe care a vrut-o. Apoi iar a început melodia cu „a mea e mai tare”, drept urmare Victor a plâns şi a suspinat după jucăria celuilat copil…

A doua zi urma să ne întâlnim să mergem la înot. Cu ultimele puteri am rugat-o pe Adriana să vină a doua yi fără acea jucărie…evident că nu a făcut asta, nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că lor le făcea o reală plăcere să triumfe copilul lor, oricum. No matter what, numai să fie cel mai tare.

Am înghiţit greu acea săptămână, de digerat cred că nu am digerat-o nici acum. Nu am găsit puterea să-l împing pe fii-meu în competiţie. Tot ce am putut face a fost să-i cer Adrianei să nu ne mai vedem…un timp. Speram atunci să reuşesc să-i explic lui Victor cum e cu competiţia şi de ce nu e ea bună. N-a fost nevoie, pentru că Adriana m-a urât în acea clipă, s-a simţit nedreptăţită şi ne-a declarat război, mai război decât până atunci, dacă îmi e permis să mă exprim aşa.

Iar Victor, după ceva timp, când şi-a amintit acea vacanţă mi-a spus că nu i-a plăcut cum s-a jucat acolo, că s-a simţit mereu obosit…ceea ce nu mă miră, a fost într-o permanentă competiţie şi mai ales  netăbăcit fiind nici măcar nu a savurat gustul victoriei.

A doua întâmplare care m-a marcat, dar de data asta în afară de câţiva nervi, am reuşit să râd. Anul acesta, în februarie, am mers în tabără de ski, cu Victor. Grupă de 7 copii, Victor şi cu alţi doi erau veterani. După ceva încălzire şi reamintire, îi ia proful pe ăştia trei şi urcă cu ei sus. Îi pune în şir indian, fii+meu primul. Mi-a explicat mai apoi că l-a pus primul că-l ştie prudent…Au schiat aşa în prima zi. A doua zi le-a schimbat ordinea pentru că i s-a părut profului că Victor mergea prea repede. Aşa că a ajuns ultimul. Nederanjat de acest fapt, fii+meu continua să schieze. Cel dinaintea lui, tot cădea. prima dată Victor s-a oprit si l-a aşteptat să se ridice şi şi-a păstrat locul din spate. A doua oară la fel. A treia oară, deja ajunseseră la baza părtiei de unde aveau voie să vină mai cu viteză, aşa că l-a ocolit graţios pe băieţel şi şi-a continuat parcursul. Cel căzut, lezat de faptul că i-a luat-o înainte, s-a ridicat, a prins viteză şi l-a spulberat efectiv pe Victor. Mama copilului, la fel ca şi mine a asistat la toată scena. Şi nu a schiţat nici un gest. M-am înfuriat şi am mers şi i-am spus că nu-i normal acel comportament, că proful îi fereşte de cei mari ca să nu se accidenteze şi se accidentează între ei din ambiţia de a fi primul…S-a supărat foarte tare, la antrenamentul de seara nici nu a mai venit. Abia a doua zi au venit, pentru că venise şi tatăl copilului şi a gestionat el situaţia 🙂 Cum s+a priceput şi el. Adică la un moment dat eu îl trăgeam pe Victor şi pe încă unul în încercarea de a traversa pârtia, iar tăticul competitiv a vâjâit pe lângă mie cu plodul personal în braţe şoptindu-mi suav în ceafă „dacă ajungem primii la teleski, va fi primul”. Nu i-am răspuns, doar i-am zâmbit.

Şi am fost mulţumită, cănd, mai târziu, la masă, Victor a fost rece şi distant cu copilul acela. Din păcate, părinţii acelui copil i-au explicat că nu se mai joacă cu el pentru că nu l-a lăsat şi pe Victor să fie primul 🙂 Fără să se gândească măcar o secundă că noi ne aflam acolo ca să ne distrăm şi ca să înveţe copilul să schieze.

Mă bucur când îl văd că se poate juca cu oricine fără să intre în competiţie. Mă bucur când văd că înţelege deja cât de rea e competiţia. Mă bucur când îl văd că nu se lasă provocat.

Dar îmi este frică în continuare de medalii, cu toate că avem şi noi câteva, primite cu bucurie, e drept.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s