Casa de la Cornetu

Tatăl meu visa ca la bătrâneţe să se retragă undeva la ţară, într-o căsuţă, să se ocupe de grădină, de maşină, să meargă la pescuit…Vise. Vise de orăşan care nu a avut în viaţa lui casă la ţară. Dar un orăşan care, încă de pe la 20 şi ceva de ani şi-a petrecut viaţa în delegaţii prin ţară şi care a ales întotdeauna să stea în gazdă, la ţară, în casă cu curte, casă în care oamenii munceau. Nu ştiu dacă alegea statul la ţară pentru că-i erau dragi ţăranii ori ca să aibă copilul unde se juca, adică eu. Gândindu-ma acum cum era el, cred că amândouă.

Până să încep şcoala am umblat cu ai mei în lung şi-n lat prin toate locurile frumoase, din primăvară până toamna târziu. Numai iarna veneam în Bucureşti şi şi atunci plecam în concediu la munte. Apoi când am început şcoala plimbările mele s-au redus la durata vacanţelor…mare păcat, cred că aş fi fost mult mai câştigată dacă continuam „să plec în delegaţii ” 🙂

Dar tot m-am ales cu ceva, am rămas şi eu, la fel ca tata cu dragostea pentru casa la ţară, pentru curte, pentru ţărani. Mi-am dorit şi eu mereu să stau la casă cu curte. Nu vilă, ci casă cu curte, să am o mică grădină de legume, să am multe flori, să fie iarbă, să culeg cireşe din cireşul din curte…de-astea 🙂

Când aproape terminam liceul, au reuşit ai mei să cumpere o bucată de teren cu o casă bătrânească la Schitu, în judeţul Giurgiu. Frumos tare, terenul în pantă, de sus vedeam toate bălţile din zonă, până departe, spre moară. Ai mei făceau glume, mă îndemnau să mă mărit cu unul dintre băieţii morarului 🙂 Am stat toată vara acolo, am dormit în casa bătrânească, care din păcate nu mai putea fi salvată, dar care ne-a mai adăpostit o vară, după ce fusese abandonată mai mult de 50 ani. În vara aceea am construit cu tata o căbănuţă din lemn, n-am reuşit chiar să o terminăm, dar, ca oameni care am făcut multe vacanţe cu cortul, ne-am permis în următoarea vară să dormim în podul căbănuţei, chiar dacă nu avea geamuri.

Încă zâmbesc când îmi amintesc o întâmplare 🙂 În capu’ dealului vecină ne era biserica şi cimitirul. De-asta era şi aşa linişte. Într-o noapte, ne-am urcat în pod, eu cu tata, ne-am băgat în sacii de dormit şi aşteptam să adormim. Când îl aud pe tata „ia, auzi ceva?” Îmi încordez timpanele, nimic. El insistă: „ssss, chiar nu auzi nimic? Nu-mi vine să cred!” Nu, nu auzeam nimic. „Parcă se aude scârţâit de oase…” :)) Ce să zic, l-am auzit apoi cum râdea pe înfundate, îmi venea şi mie să râd, dar eram prea mândră ca să-i dau satisfacţie…mai ales că mă trecuse un fior rece pe şira spinării 🙂

Gata. Gata cu Schitu. A durat doar două veri. Apoi nu am mai avut maşină, ne-a fost greu să mai ajungem, casa bătrânească s-a dărâmat, căbănuţa ne-au furat-o bucată cu bucată…şi a rămas doar terenul.

Tata nu mai e. Dar visul a rămas. Şi am găsit în Răzvan un bun partener pentru a realiza acest vis. Şi el îşi dorea casă cu curte. Din raţiuni diferite, dar nu asta era important. el vroia să fie ferit de socializarea nedorită 🙂 Este genul de om care e capabil să se înconjoare de muuulţi oameni şi totuşi să rămână singur cu gândurile lui.

În 2005 urma să se nască copilul nostru. Primul. În afară de cărucior, pătuţ şi alte nebunii atât de necesare 😛 am cumpărat şi o bucată de teren la Cornetu, lângă Bucureşti. Atunci visam să ne construim casa noastră, eram entuziasmaţi şi încrezători. Imediat însă am aflat că era dificil, peste puterile noastre să obţinem autorizaţia de construcţie. Nu ştiu detalii, nu mi-am bătut capul, cert e că visul era iarăşi trecut în rezervă. Nu zic chiar spulberat pentru că o urmă de speranţă rămăsese.

Şi iată-ne iarăşi, doi orăşeni get beget, cu dorinţa de a locui la casă cu curte. Nu ştiu cum s-a învârtit Răzvan de nişte rude în Bucovina 🙂 şi aşa am cunoscut Vadul Negrilesei. În primul an am stat 5 zile, în cel de-al doilea am stat 10 zile, apoi o lună, apoi am venit si iarna…si dragostea pentru acele locuri creştea. Am văzut ţara asta de la un capăt la altul, şi multe locuri faine. Dar acolo m-am simţit acasă, m-am simţit împăcată, liniştită. Nu numai locurile, peisajele, dar şi oamenii sunt într-un fel. Când Victor făcea vreo nefăcută, nu apucam decât să mă uit către el, că auzeam de undeva „Dă-i pace!” Pace, asta e ceea ce caracterizează acea zonă. Am găsit acolo casa pe care ne-am fi dortit-o şi mai mult am găsit acolo bunicii de la ţară pe care i-am fi dorit pentru copiii noştri.

Şi visul ne-a izbit iar. Ne mai alinam oful când mergeam la Vad, dar în restul timpului desenam case, visam, aşterneam pe hârtie…La Cornetu tot nu se putea construi aşa că ne-am gândit să vindem acel teren şi să cumpărăm altul unde să putem ridica o căsuţă. Dar criza nu ne-a lăsat să vindem, nimic nu se mai vindea.

Până anul trecut când ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că se dau autorizaţii de construcţie. Am depus actele la Primărie şi în mai puţin de o lună aveam autorizaţia. Bani nu aveam pentru aşa ceva, că doar visul era în stadiu de vis, nu? Dar am zis că facem măcar proiectul şi fundaţia. Am căutat arhitect şi am găsit pe Cosmin şi Cristina, tineri şi cu idei simple, ciudat de simple…ne-am înţeles de minune. Ne-au făcut proiectul pornind de la desenele noastre.

Pe 1 mai 2011 mi-am serbat ziua la Cornetu, fericită fiind că aveam magazia şantierului şi buda în fundul curtii. Curte care nu avea gard 🙂

Pe 15 mai am invitat prietenii la un grătar şi deja aveam gard.

Pe 16 mai s-a trasat.

Şi apoi lucrurile s-au petrecut extraordinar de repede.

A crescut împreună cu Vlad.

Şi la sfârşitul verii lui 2011 arăta cam aşa.

Între timp am dormit cu cortul în living 🙂 pentru că aşa a vrut Victor, am petrecut la câte un grătar cu familia, mai puţin cu prietenii, cu toate că noi visam să fim vizitaţi des. Îmi place să cred că se vor schimba lucrurile odată ce casa va fi gata. Am curăţat curtea şi am aruncat câteva cutii de seminţe de iarbă. Acum când avem timp mergem să udăm cele 3 fire care au răsărit 🙂 Am plantat un nuc în faţa porţii. Şi am dormit iar acolo, de data asta pe saltele pneumatice, în bucătărie.

În august ne mutăm. Suntem mai aproape ca oricând să ne realizăm visul. Visul tatălui meu, visul nostru şi între timp a devenit şi visul lui Victor. Vlad e încă micuţ, dar şi el iubeşte Casa de la Cornetu.

Au fost şi sacrificii. Nu multe. Legate de bani. A trebuit să renunţăm anul trecut şi anul acesta la o parte dintre concedii. Răzvan a lucrat mult, aproape până la epuizare, a avut perioade în care a tras zi şi noapte. Eu, chiar dacă nu am mers la serviciu, am fost în permanenţă cu cei doi puicuţi, nu cei mai cuminţi din lume. Fără ajutor, doar eu cu ei. Nu a fost uşor. Numai când am avut de mers pe undeva m-a ajutat mama sau soacra.

Dar nu vreau să mă plâng pentru că orice sacrificiu am făcut, a meritat din plin. Când ascultăm liniştea, când mirosim câmpul, când udăm cele 3 fire de iarbă, când copiii ţipă cât îi ţin plămânii, când mergem prin magazine până ne ustură tălpile căutând acel ceva care să facă casa să fie şi mai a noastră, când facem toate astea, aproape că nu mai contează nimic altceva.

Şi pentru că la unvis aşa de mare se cuvine să fi contribuit mai multă lume, rebuiesc menţionaţi cu toţi: Cosmin şi Cristina, cei doi arhitecţi care au pus pe hârtie visul nostru, unchiul Mihai, varul Cristi şi ceilalţi care au înălţat casa – o echipă de adevăraţi profesionişti, mama şi soacra care ne-au susţinut financiar, Livia, prietena mea care a făcut să fie posibile câteva vacanţe pentru copii, atunci când Răzvan nu a putut merge…Livia a fost singura care a acceptat să meargă cu mine şi cu cei doi copii, în altă parte nu am găsit ajutor. Şi nu în ultimul rând Nicolae şi Leti, alţi doi buni prieteni cărora le-a plăcut mult şi sincer casa noastră şi pe care i-am simţit aproape în tot acest timp.

Şi să amintesc aici, iar, terenul de la Schitu, care a încetat să mai fie al nostru, el ne-a fost de ajutor să mai ridicăm un pic la Casa de la Cornetu. Deci până la urmă face parte din acelaşi vis. În plus sperăm să-l revedem curând! Prietenii ştiu de ce 🙂

Sperăm ca lista să fie cât mai lungă şi cât mai mulţi să facă parte cumva din viaţa Casei de la Cornetu, pentru că este o casă vie, este o casă iubită. este casa noastră.

Anunțuri

5 gânduri despre “Casa de la Cornetu

  1. bravo, Mihaela! Ma bucur mult pentru voi…ai scris asa de frumos, ca mi-au dat lacrimile. Iti doresc sa va impliniti visele, copiii sa creasca frumos acolo, si sa fugariti peste vreo 30 de ani si nepoti prin curte 🙂

  2. Felicitari! Multi ani fericiti in ea!
    Ne bantuie si pe noi un astfel de vis, dar inca nu am reusit sa ne hotaram daca vrem casa aici sau aiurea prin alte zari. 🙂

  3. Casă de piatră! 🙂 Adică să fie trainică și s-aveți parte de multe bucurii într-însa. (Și de jur-mprejuru’ ei fo’ două’jde de mii de kilometri.)

    Să fie-ntr-un ceas bun și felicitări pentru-ndeplinirea unui vis – la mai multe!

  4. Pingback: Acasă « Olandezul Zburător…

  5. va felicit ca ati reusit sa construiti ceea ce pentru alti reprezinta un vis! Felicitari si sa aveti parte de o casa plina cu tot ce va doriti dar iubirea sa stea la temelia ei pentru ca doar asa va avea viata lunga! :*

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s