Oameni prin viaţa mea: Maia

Uneori, când zac în vreun fotoliu cu ochii aţintiţi pe un perete gol, în momentele mele de maximă concentrare, când nu mă gândesc la nimic, îmi vin în minte întâmplări, frânturi de amintiri de când eram foarte mică. Şi mereu aceste imagini se învârtesc în jurul a câţiva oameni sau, dacă stau bine şi mă gândesc au în centru câţiva oameni.

Sunt oameni care au lăsat o urmă imposibil de şters în viaţa mea, în destinul meu. Sunt oameni care mi-au dat direcţie. Nu şi-au propus asta cu siguranţă, dar au reuşit. Mare parte dintre ei nu mai sunt şi totuşi sunt atâta timp cât amintiri există.

Nu o să-i iau în ordinea importanţei, pentru că nu ştiu care ar fi aceea. Şi nici în ordinea tăriei sentimentelor mele legate de ei.

O să încep pur şi simplu cu Maia.

Maia este femeia care a avut grijă de mine când eram mică. Nu mai ştiu de la câţi ani am stat cu ea. De fapt nu ştiu de când mama a plătit-o ca să stea cu mine. De cunoscut o cunosc dintotdeauna, probabil de când m-am născut.

Stăteam în Drumul Taberei, la etajul 10 al unui oribil bloc comunist. Şi Maia la fel.

Era o femeie grasă, care abia mergea din cauza unei probleme la picioare, artrită ma gândesc acum. Avea ochii albaştri şi buni. Şi era frumoasă, eu aşa o vedeam. Şi îmi amintesc că îi spuneam mereu că e frumoasă, iar ea mă mângâia şi îmi spunea că o văd eu frumoasă pentru că o iubesc…

Era căsătorită cu Tataie 🙂 Pe cât era ea de grasă pe atât era el de slab şi mic. Şi el era om bun, dar era beţiv. Aşa zicea ea. Eu nu l-am văzut beat aşa cum văd acum bărbaţii beţi. Nu făcea scandal, nu o bătea, nu vorbea prostii, nu cădea pe stradă…dar ea zicea că e beţiv, că bea orice ban pe care-l prinde. Şi ea, femeia blândă devenea aprigă când era vorba să-l certe. Când auzeam „arzăte-ar focul, să te ardă” era clar: Tataie iar băuse 🙂

Ea nu ieşea din casă, o dureau picioarele. în casă făcea treabă, spăla, călca, gătea, toate câte se fac într-o casă. Doar la cumpărături mergea Tataie. În afară de astea ea cosea. Cosea cele mai frumoase mileuri, din acelea pe etamină, cu garoafe mari la colţuri. Eram fascinată. Îmi doream să cos şi eu vreodată un astfel de mileu. Îmi plăcea cum stătea ea pe fotoliul de lângă pat, cu valurile de etamină curgându-i din poală şi cu patul plin de aţe colorate, pe care cu atâta măiestri le folosea. Cosea feţe de masă pe care le vindea. o căutau clientele şi îi dădeau comenzi serioase.M-a învăţat şi pe mine să cos şi am fost foarte fericită. I-am promis mamei că o să-i cos o faţă de masă minunată. A trebuit să se mulţumească cu o bucăţică mică de etamină cu câteva cruciuliţe roşii şi albastre 🙂 Maia a vrut să mă ajute, dar eu m-am ambiţionat să fac singură. Şi am făcut cât am putut. 🙂

Erau oameni săraci. Ea avea 4 clase, el mai mult, probabil vreo 8. Ea fusese infirmiera la spital în tinereţe, iar acum cosea. El era muncitor la IMGB. N-aveau copii, dar aveau casa plină de poze cu tineri. Şi dacă o întrebam cine sunt îmi spunea că-s copiii ei. Erau pacienţi de prin spital pe care-i îngrijise cu dăruire. Şi îi iubea. Şi ei o iubeau. Din când în cînd o vizitau. Şi uneori îi trimiteau clienţi pentru feţele de masă cusute.

Cumva se împrietenise cu un băiat, băiat care acum era poliţist, căsătorit şi cu doi copii. Nevasta poliţistului era de la ţară. Fie că el, fiind poliţist avea întîietate la cozile la orice de pe vremea comuniştilor, fie că ea mai primea de pe la ţară diverse, cert este că din când în când le mai aduceau şi lor câte ceva, ouă, câte un pui…

Maia punea deoparte pentru mine câte puţin din fiecare şi venea şi-i aducea mamei ca să-mi facă şi mie. Tataie, nu o dată, fura câte un ou şi ne trezeam cu el la uşă, cu oul ascuns adânc în buzunarul pijamalei. Tot pentru mine. Când descoperea Maia, il certa, credea că a furat un ou ca să-şi cumpere de băut. Şi mama trebuia să-l dea de gol şi să-i spuna că de fapt mi-l adusese mie. Atunci se înduioşa Maia şi în ochii ei albaştri i se citea toată iubire. Îl iubea mult pe omul ei, chiar dacă mereu îl certa. Şi ştia că e om bun.

Când m-am făcut mai mare mă trimiteau ai mei la diverse mici cumpărături…M-au trimis o dată la Sifoane, să cumpăr o sticlă de sirop, concentrat. Pe drumul de întoarcere m-am luat cu joaca şi am spart sticla. 😦 M-am dus plângând la Maia, întotdeuna când făceam vreo boacănă mă duceam la ea, că nu mă certa. A scuturat cioburile, a spălat sacoşa, din aceea de fâş cum erau pe vremea aceea, a uscat-o la aragaz şi între timp mi-a dat bani şi m-a trimis să mai cumpăr o sticlă…Mamei i-am spus eu, abia peste câţiva ani 🙂 Şi a certat-o pe Maia că mă acoperă şi că nu-i spune toate prostiile pe care le fac.

Mi-a povestit mama că atunci când eram mică, după ce scăpasem de scutece, teoretic, şi purtam chiloţi, mai făceam pipi pe mine. Şi Maia nu-i spunea…aşa că a găsit mama soluţia, îi lăsa doar o pereche de chiloţi ca să ştie dacă am făcut pe mine sau nu. Şi Maia spăla chiloţii şi stătea cu ei pe cap şi cu mine în braţe la geam, la soare ca să se usuce. Şi mama, tot se prindea, pentru că îi vedea că nu erau călcaţi. Dar se făcea că nu vede ca să nu o întristeze.

Şi mai avea Maia grijă de încă un copil, de Sandu. Când ne-am făcut mai mari, eram geloşi şi o întrebam pe care-l iubeşte mai mult. Ne lua în braţe şi ne mângâia şi ne spunea că ne iubeşte la fel de mult. Visa ea ca eu să mă fac doctor iar el să se facă aviator. Spunea că vrea să fie aşa, ca să mă aducă Sandu repede cu avionul şi să o tratez când o dor picioarele 🙂 Şi o mângâiam pe picioare, iar ea se lumina la faţă şi ne spunea că nu o mai doare. Iar noi o credeam.

Nu ne lăsa să o pupăm. Zicea că e bătrână şi că are pielea urâtă…Am rămas cu chestia asta, nici acum nu pup oamenii bătrâni. Cu toate că eu pe ea o vedeam frumoasă.

Mă făcusem mare, deja stăteam singură acasă, cu cheia de gât. Şi după ce epuizam toate prostiile pământului, cu copiii din bloc, mă duceam la maia. Când veneau ai mei de la serviciu, nu mă găseau în faţa blocului, ci la Maia.

De multe ori mă duceam la ea şi seara, înainte să mă culc, când venea Tataie de la muncă. Ştiam că-i face cartofi prăjiţi şi mă înfiinţam şi eu. Iar el mi-i dădea mie pe toţi. Iar ea, după ce plecam, punea să-i prăjească şi lui alţii, că era omul flămând după o zi de muncă.

Nu-mi dădea sfaturi, nu-mi spunea ce să fac sau cum să fac. Doar mă iubea. Şi îmi spunea să-i dau de pomană fructe când n-o mai fi. Îi plăceau prunele.

A murit când eram eu în clasa a 8-a. A murit la spital, la Municipal. În chiar ziua aceea fusesem cu mama în Cişmigiu şi la întoarcere, aşteptând troleibuzul la Eroilor, am rugat-o pe mama să mergem la Maia, la spital. Nu a vrut, era prea obosita. Când am ajuns acasă ne-a sunat poliţistul, cel care-i aducea ouă, să ne anunţe că a murit.

Nu-mi plac prunele. Dar încă mai cumpăr prune ca să dau de pomană.

L.E. Abia după ce am scris, am realizat că azi e Sf. Petru şi Pavel. Pe Maia o chema Paulina. În loc de buchet de flori.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s