De la agonie la extaz

Este Saptamana Internaţională a Alăptării. Este a doua oară în viaţa mea în care particip alăptând, dar este prima dată când, cu mândrie, pot să spun că indraznesc să alăptez.

Am mai scormonit amintirile şi emoţiile legate de alăptare aici. Dar simt nevoia să mai scriu despre experienţa mea.

Am alăptat şi primul copil, dar prea puţin şi prea…gol. A fost maidegrabă un exerciţiu de voinţă, o perseverenţă într-un act care nu-mi plăcea şi pe care nu-l înţelegeam. Când ai un sân care este cu mult mai mare decât capul micului copil, când este mai greu să susţi sânul decât copilul, dar mai ales când nu există din partea mamei deschidere către informare, atunci alăptarea poate deveni chinuitoare. Eu asta am păţit la primul copil. Inteţia mi-a fost bună, mi-am dorit mult să alăptez, dar nu am fost deschisă. Cam ca majoritatea părinţilor aflaţi la primul copil şi eu, am ales să investesc cu încredere medicul. Şi, mai important chiar decât asta am ales să ignor sfaturile altora şi în această categorie intră babele familiei, lăptăresele forumurilor şi alţi binevoitori. Mi-am spus atunci că sunt un om şcolit ( 🙂 ), că pot discerne între o informaţie competentă şi alte informaţii. Şi sunt un om şcolit. Dar doar atât. Informaţia nu am ales-o bine.

Îmi aduc aminte, când eram la un pas de a renunţa, că m-am muls, puţin, ieşise doar laptele slab, cel de început şi apoi am mers la doctor, din nu ştiu ce motiv. Am ridicat şi problema alăptării, iar doctoriţa m-a pus să scot sânul şi să storc puţin lapte. A curs o picătură alb-gălbuie, consistentă, iar ea mi-a spus că laptele e bun…sigur, dar realitatea mea era alta, laptele muls de mine acasă era apă chioară. Dacă mi-ar fi spus atunci că laptele îşi schimbă consistenţa pe parcursul unui supt, poate că aş fi înţeles. Aşa, am plecat doar cu o frustrare în plus, şi cu ideea stupidă că până şi corpul meu complotează împotriva mea.

Am avut ragade infiorătoare, sfârcul era aproape desprins…tot doctorii mi-au spus că bebe nu suge bine. Şi aşa era, doar că el nu sugea bine pentru că eu nu-l poziţionam bine la sân. Poate dacă doctoriţa mi-ar fi explicat ce înseamnă că nu suge bine, aş fi găsit inspiraţia să mă informez.

Am căutat soluţii să vindec ragadele. Cea mai des recomandată era aerisirea sânilor…Când locuieşti în aceeaşi casă cu o mamă absurd de critică, când forţa gravitaţiei face ca din sân să curgă râuri de lapte, când vezi în ochii mamei reproşul că murdăreşti casa şi când intuieşti aşteptarea de a te vedea în permanenţă cu mopul în mână pentru a şterge dârele de lapte, ajungi să te lipseşti. Eu una, am renunţat la a mai sta cu sanii la aer. Şi rău am făcut. Ragadele nu s-au vindecat indiferent de smacurile cu care le-am uns.

Când cei pe care i-ai investit cu încredere îţi spun că trebuie să laşi timp copilului ca să digere, că trebuie să faci pauze între supturi, pentru că altfel laptele proaspăt vine peste laptele parţial digerat şi totul se brânzeşte, când crezi cu tărie în chestia asta, alăptarea la cerere nu are sens. Sau mintea mea refuza să înţeleagă. Copilul regurgita lapte brânzit, asta era un argument în favoarea programului în alăptare. Nici un medic nu mi-a spus că orice lapte ar bea, în contact cu sucul gastric, el se brânzeşte. Am aflat asta când a regurgitat şi după lapte praf, şi tot lapte brânzit. Era prea târziu, însă.

Ei bine, cu toate cele de mai sus, am ales la un moment dat să renunţ la corvoada numită alăptare. Şi eram destul de împăcată cu mine. Făcusem tot ce era omeneşte de făcut, renunţasem la timp pentru a nu chinui nici copilul şi nici pe mine, deci totul ar fi trebuit să fie în regulă.

La un an după ce născusem, a născut şi verişoara mea. Ei sunt oameni de la ţară, trăiesc în stilul familiilor italiene, mai multe generaţii în aceaşi curte, cuvintele bătrânilor au cu adevărat greutate…şi ea a alăptat. Uneori i-a fost greu, dar a găsit susţinere, sfaturi şi mai mult a fost nevoită să asculte maidegrabă de familie decât de doctor. Şi a alăptat, muuult şi bine. Şi nici nu a fost la fel de obosită ca mine cu toate că e mai harnică decât mine… De aici au început întrebările mele, din acest moment am încetat să mai fiu sigură.

Şi ea avea sânul mai mare decât capul copilului, şi ea a avut ragade…şi totuşi ea a reuşit, iar eu nu. Când mergeam la ei, bunica familiei o sfatuia să facă diverse chestii cu laptele: dacă se irita copilul, o sfătuia să-l ungă cu lapte. Dacă îi curgea un ochişor, o sfătuia să-i picure lapte. Dacă avea nasul înfundat, iar venea sfatul să-i picure lapte. Şi multe altele. Atunci m-a străfulgerat aşa un regret, cum că eu nici măcar nu am avut şansa să încerc toate beneficiile laptelui matern, pentru că nu am ştiut de ele.

Apoi, mătuşa Geta, care are trei copii, dintre care doi gemeni, povestea cu zâmbetul pe buze, cu ochii privind spre trecut şi parcă deodată îmbătată de iubire, cum, când gemenii erau mai mărişori, îi ţinea cu greu la sân, pe amândoi (de fapt pe unul îl ţinea ea, iar pe celălalt bunica) şi ei, în loc să sugă se jucau, o muşcau uşor de sfârc şi apoi se distrau copios că ea ţipa de durere…Eu nu am trăit aşa ceva.

Apoi vărul ne povestea cum pruncul mărişor de-acum, sugea şi când se sătura începea să se joace cu sânii şi să se distreze de isprava lui.

Iar bunica, care şi ea a avut trei copii, ne povestea cât de drag îi era când pruncul adormea şi scăpa sânul, iar din guriţă i se prelingea câte o picătură de lapte, care se usca şi lăsa dâră pe făţuca mică şi cum îi era mult prea drag ca să-l şteargă…

Toate astea m-au impresionat atunci, pe moment, când le-am auzit. Dar rana în sufletul meu au deschis-o abia când, mai târziu, singură fiind cu regretele mele, mi-am dat seama că bunica era o femeie care a avut multe necazuri. A fost operată de multe ori, de multe ori a fost la un pas de moarte…şi totuşi uitase. Dar picătura de lapte din colţul gurii era încă vie, încă făcea să-i strălucească ochii de iubire.

La fel mătuşa Geta, a avut multe necazuri, a fost o mamă care şi-a crescut mai mult singură copiii…Toate le-a uitat, dar râsetele gemenilor, nu.

Regretele mele nu au încetat să apară când am realizat ce şansă am avut şi cum i-am dat cu piciorul. Vedeam, la un an de când renunţasem la alăptare, că aveam surse de informaţie chiar mai aproape decât am visat. Şi mi-a părut rău că nu le-am folosit. Mi-am spus atunci că dacă tot am plecat urechea la babele familiei, aş putea încerca să citesc şi ce spun forumurile. Şi am fost surprinsă să găsesc informaţie excelentă, mult deasupra informaţiei din spitale. Am găsit şi susţinere, am găsit oameni buni, cu înţelegere, dispuşi să ajute total dezinteresat. Am găsit, e drept, şi persoane care m-au condamnat şi m-au pus la zid pentru eşecul meu, persoane total lipsite de empatie, persoane cu venin în suflet…din fericire, acestea din urmă sunt prea puţine, iar mijloacele social-media actuale fac destul de facilă ignorarea lor.

Şi aşa, citind mult despre alăptare, am ajuns să-mi doresc încă un copil, pe care să reuşesc să-l alăptez. Dar era aşa o dorinţă…duioasă, dureroasă chiar, plină de regrete, de răni încă neînchise, de promisiuni şi de speranţe. Şi cum Dumnezeu este bun şi ştie ce este bine pentru fiecare, mi-a mai dat un copil. Tot un băiat.

Am născut în acelaşi loc, cu aceeaşi medici, am primit aceeaşi informaţie. Eram speriată, nu aveam siguranţa că de data asta o să reuşesc, dar încercam să rămân receptivă, conectată la oamenii din jurul meu care au reuşit.

Şi, cel mai important, am crezut cu toate puterile mele că micul copilaş va ştii să-mi arate ce trebuie făcut. Îmi aduc aminte, în spital, pentru că m-am simţit bine, mi l-au adus mult mai repede decat era politica spitalului, iar când mi l-a adus, asistenta mi-a spus oarecum cu reproş să-l iau şi să-l alăptez că oricum lapte praf nu a vrut să mănânce. Mi-am spus atunci că lucrurile merg bine şi am avut certitudinea că şi copilul e de partea mea.

Mi se făcuseră sânii mari şi tari, iar el greu de tot reuşea să apuce sfârcul…în timp ce-l ajutam aşa cum mă pricepeam, îi susuram la ureche să nu se dea bătut pentru că noi suntem o echipă. Eu îl ajut să sugă, iar el să mă ajute să scap de furia laptelui. Cu siguranţă a înţeles şi a acţionat în consecinţă pentru că nu am făcut furia laptelui. Sânii au fost tensionaţi câteva zile, dar el a supt mult şi bine şi a trecut. Ragade nu am mai făcut decât foarte uşoare, semn că informaţia de pe internet despre poziţionarea corectă la sân era ok. Mama nu mai stătea cu noi, aşa că mi-am permis luxul de a sta în ţâţele goale şi de a lăsa dâră de lapte, fără să mă simt deloc vinovată. Pe mop am pus mâna doar ocazional. Şi n-am murit de jeg. Iar ragadele s-au vindecat miraculos de repede.

Am ales să dorm cu bebeluşul, şi găsesc că am făcut bine, pentru că nu am avut nici măcar o noapte nedormită. chiar dacă au mai fost treziri dese, chiar dacă am mai avut insomnii, tot am prins câteva ore legate de somn, în fiecare noapte.

Aici aş vrea să mai spun o chestie…am tot citit că alăptatul la cerere ocupă mult timp, că e obositor etc. Pentru mine nu a fost aşa. Din start mi-am propus să-i acord tot timpul meu micului copil, cu alăptat la cerere, nu pe fugă că mai am şi altele de făcut. Din cauza asta am scos covoarele, să mături parchetul gol este uşor. Aveam un steamer şi l-am folosit din plin, astfel gătitul nu mai îmi lua prea mult timp, ca să nu mai zic că era şi mai sănătos. În plus, poziţia preferată de alăptat este cea culcată şi recunosc că în primele luni somnul venea şi la mine nu numai la bebe, aşa că dormeam destul de mult, amândoi. În aceste condiţii, când nu stai cu ochii pe ceas, când eşti împăcată cu ceea ce faci şi ceea ce eşti, alăptatul este o plăcere.

Este un aspect al alăptatului care mi-a fost neplăcut, şi anume faptul că la început, atunci când copilul suge dintr-un sân curge şi celălalt. Câteva luni mă trezeam dimineaza fleaşcă şi eu, şi patul în care dormeam. Dar mi-am spus că trebuie să-mi acord timp, să las să treacă. A durat mult la mine. Ştiu sigur că alte fete pătimesc cu asta mai puţin. Dar acum avem mai bine de un an de când ne putem bucura de alăptat fără să înecăm totul în jur.

A fost şi pragul alăptatului în public. Ce să zic, de asta chiar mi-a fost groază. Mi-era ruşine şi de neamuri când veneau în vizită. De alăptat în parc, pe bancă nici nu se punea problema. A fost o teamă a mea despre care nu am îndrăznit să vorbesc cu nimeni. Şi am avut surpriza să găsesc susţinere, fără ca măcar să o cer, la soţul meu. Un tip destul de anti-social. Nu m-aş fi aşteptat din partea lui. A observat dificultatea mea şi reticenţa de a alăpta când ne aflam în parc, şi mă invita să mă aşez pe bancă, se aşeza lângă mine…mult timp nu am îndrăznit nici măcar să ridic privirea din pământ de frică să nu întâlnesc privirile scârbite ale trecătorilor. Îmi imaginam atunci că soţul meu este acolo ca să le susţină el privirea. În timp m-am vindecat de această stupidă pudicitate şi am ridicat privirea. Am devenit atât de naturală în a-mi alăpta copilul încât rar îşi dă seama cineva ce fac eu acolo. Poate doar câte o mămică familiarizată cu alăptarea.

Nu mi-am propus atunci să alăptez nu ştiu câte luni. Mi-am propus doar să reuşesc să mă bucur, mi-am propus să alăptez copilul atât cât pot, dar fără zbuciumul şi frustrarea de la primul copil. Am fost surprinsă când au trecut primele trei luni. Totul decursese lin, dar nu eram pe deplin mulţumită, încă mai îmi era frică, încă mai simţeam neîmplinirea eşecului de la primul alăptat. Când au trecut şase luni şi o prietenă mi-a confirmat că e bine ce fac şi să nu-mi impun termene, am zâmbit şi am constatat că trag aer în piept cu mai multă uşurinţă. Când am trecut de an, pentru psihicul meu a fost ca şi când aş fi trecut cel mai greu test şi am început cu adevărat să alăptez, pentru că aşa vreau, pentru că aşa ne simţim bine.

Am trăit şi eu, la fel ca bunica, mătuşa şi verişoara mea, în primul an, bucuria râsului cu sânul în gură, a muşcăturilor jucăuşe, am sărutat cu drag picăturica de lapte care se scurgea din guriţă. Ba mai mult, acum, mărişor fiind, mor de dragul lui, când, cu un zâmbet şugubăţ care-mi arată că glumeşte şi că cere joacă, îmi susură cu voce sfârşită (de foame) ţiiii, iar eu, ştiind ce simţ al umorului are îl întreb ceeee? şi el repetă stins ţiii. Dacă îl mai întreb încă o dată ceee? îmi răspunde cu voce gravă şi poruncitoare ŢI 🙂

Am râs cu lacrimi, când seara, la culcare, îşi spunea PA cu frate-su, la infinit, nu păreau să se mai oprească vreodată. L-am ameninţat că dacă nu se opreşte îi iau Ţi-ul, iar el, şmecheraşul, a prins bine sfârcul, şi aşa cu el în gură bolborosea un PA înfundat 🙂

Sau, seara, la culcare, il întreb din care vrei şi se arată nehotărât, când unul, când altul…

Mă întreabă lumea de ce nu-l înţarc? De ce l-aş înţărca? Am avut doi ani uşori, fără biberoane, fără sterilizatoare, fără suzete, fără plâns neconsolat. De ce aş renunţa la toate astea? De ce să încep acum să prepar biberoane în miez de noapte, când noi dormim împreună şi mi-e atât de uşor să ridic tricoul? A ajuns un automatism, nici măcar nu mă mai trezesc…De ce să simt iar că mi se întunecă mintea şi că nu mai pot să respir când plânge copilul iar eu să fiu neputiincioasă, când acum, orice s-ar ântâmpla îi bag ţâţa în gură şi se linişteşte? De ce să-mi fac griji că plec în concediu şi că dacă nu am 5 stele nu pot să-i dau plodului să mănânce? Aşa, am ţâţele la purtător, majoritatea problemelor dispar. Ce motiv am să renunţ la toate astea?

Şi apoi este frumos, este iubire, este intens şi ne place aşa cum este.

Anunțuri

4 gânduri despre “De la agonie la extaz

  1. Buna!

    Am citit art. printre lacrimi de crocodil.Incredibil cat de mult adevar este in fiecare cuvintel. La al meu bb1,peste toate influentele psihice, s-a adaugat si mica „lenevie” a lui la san.Si eu m-am chinuit pana m-am plictisit.Am alaptat vreo 9-10 luni, dar cu completare de LP si evident ca in final s-a intarcat. E adevarat ca din motive medicale,stres si internari prin spital s-a dus si laptele si s-a incheiat.
    Am suferit enorm, dar ma bucur la fel de mult ca din 2007 pana in 2012, totul a explodat si inflorit si ma pot bucura de informatie la tot pasul,Nici nu-mi trebuie mai mult! BB 2 e mancacios, e la cerere si atasat la piept.
    Din pacate, ne ascultam prea putin instincul matern si asta dauneaza.

    Sa creasca mari si sanatosi!!!

    Oana

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s