Un elefant, se legăna, pe o pânză de păianjen…

…şi pentru că, nu se rupea, a mai chemat un elefant!

Ăsta-i singurul cântecel pe care reuşesc să-l cânt. Sunt afoană. Nu am nici ureche muzicală şi nici vocea nu mă ajută mai mult decât pe Măgarul Mitropoliei. Dar cu cântecelul acesta am făcut minuni.

Când am fost gravidă pentru a doua oară în viaţa mea am avut cu totul şi cu totul alte preocupări comparativ cu prima sarcină. Dacă la prima sarcină eram stresată la maximi pentru posibilul miligram de maioneză pe care-l mănânc la a doua sarcină, am mâncat maioneză, cu moderaţie şi fără să mă stresez. Dacă la prima sarcină am citit şi ştiam pe de rost cum se dezvoltă micul bob în fiece zi a sarcinii, la a doua sarcină am citit mult despre alăptare, despre cum să linişteşti bebeluşul când plânge neconsolat. Astea au fost marile mele dureri de la primul copil: cum să fac să reuşesc să alăptez cu bucurie şi cum să trec mai bine şi mai uşor prin crizele de plâns.

Dacă cu alăptarea a fost clar şi am reuşit să urmez nişte sfaturi bune, care au aplicabilitate la 99% dintre copiii alăptaţi, cu crizele de plâns a fost mai greu. Pentru că auzi şi citeşti fel de fel de trăznăi. Cele care pe mine m-au făcut să zâmbesc şi doar atât, fără să fac efortul măcar de a le încerca, au fost cele cu aspiratorul şi cu feonul. Au fost care nici nu m-au convins dar nici nu m-au făcut să zâmbesc, ba chiar mi s-a strâns puţin stomacul. Aici intră lăsatul copilului să plângă până se obişnuieşte. de fapt până află că plânge degeaba. Despre asta am mai reflectat eu aici.

Ce mi s-a părut pertinent şi aplicabil a fost disponibilitatea maximă pentru copil, respectatrea nevoilor lui, luatul/purtatul în braţe, dormitul în acelaşi pat, alăptatul la cerere şi alte treburi la fel de controversate. Dar nu despre astea vreau să vorbesc.

Ci despre cântat 🙂 Am citit eu într-una dintre revistele alea inteligente care recomandă lapte praf, cum că ar fi foarte bine şi de dorit ca încă din burtă să-i pui copilului să asculte o anumită muzică, liniştitoare, pentru ca după naştere, când e agitat să se liniştească la auzul aceleiaşi muzici. Şi chiar dacă revista era de 2 lei şi am răsfoit-o doar pentru că am primit-o cadou, ăsta mi s-a părut un sfat, nu neapărat de urmat, pentru mine, dar măcar de reflectat.

Şi acum o să vă uimesc cu reflecţiile mele 🙂 Din experienţa mea cu primul copil, am tras concluzia că crizele lui de plâns deveneau înfiorătoare, din ce în ce mai înfiorătoare pe măsură ce eu mă crizam, mă panicam, mă enervam şi evident simţeam că pierd controlul asupra situaţiei. Şi copilul mă simţea şi urla. Şi cum eu nu suport să urle, mă adâncesc mai tare în starea mea de rău şi îi transmit şi copilului starea mea şi el urlă şi mai tare, şi tot aşa. vă sună familiar? La cel de-al doilea puradel am zis că o să încerc orice mi se pare că ar putea ajuta, numai să nu mai trec eu prin crizele lui de plâns. Da, ştiu, sună egoist, dar de fapt eu cred cu tărie că plânsul e datul natural al bebeluşilor cu care să poată supravieţui. Nu cred că există adult normal la cap care să poată tolera plânsul unui bebeluş fără să simtă nevoia să facă ceva ca să-l liniştească.

Ei bine, la Vlad, cand avea cam o lună, am fost nevoiţi să-i facem aerosoli. Şi evident că urla. În braţe îl ţineam, dar nu era suficient ca să opresc urletele. Nu-l puteam alăpta cu masca pe gură…aşa că am început să-i cânt. Ce? Singurul lucru care cât de cât îmi iese. Un elefant, se legăna, pe o pânză de păianjen…Până ajungeam la 10 elefanţi era prins în cel mai dulce somn 🙂

Şi cea mai tare constatare e că nu cântecul îl liniştea, ci eu, starea mea. Faptul că reuşeam să cânt în timp ce el urla, mie îmi dădea o stare de siguranţă, trăiam cu impresia că deţin controlul. Şi mai ales după ce am reuşit de mai multe ori să-l liniştesc cântându-i, atitudinea mea era alta. Când începea să urle, aveam asul în mâneca, eu deţineam controlul. Adio stări de panică, adio stări de nesiguranţă.

Ieri am avut o zi grea, cu umblat prin magazine de dimineaţa şi până seara. Evident că la drumul de întoarcere, în maşină, s-a lăsat cu urlete. Şi mi-am amintit de elefanţi. Am început să cânt. Răzvan era şocat şi mă privea mirat. Dar ca prin minune s-a făcut linişte. Iar eu eram iar călare pe situaţie 🙂

Anunțuri

4 gânduri despre “Un elefant, se legăna, pe o pânză de păianjen…

  1. Asa imi linisteam si eu baiatul cand era micut, desi sunt afona si am o voce stridenta, care zgarie timpanele. Dar faptul ca ma simtea calma il potolea aproape instantaneu. Acum nu imi mai da voie sa cant si se intreaba cum de a scapat cu mintea limpede auzindu-ma. :))

    • Nasul nostru ii canta copilului pe cand era mic chestii complexe, avea pretentia ca e mare cantaret. Si copilul urla si urla si din ce-i canta din aia urla mai tare. Cand a mai crescut si a inceput sa vorbeasca i-a spus „Tati, cantai ingrozitor” 🙂

  2. Sunt atat de dragi cand inceteaza sa mai planga, te urmaresc pret de cateva secunde si dupa aceea adorm. Matei jeleste la orice cantec de leagan, la twinkle twinkle little star plange si jeleste cu lacrimioare de-mi dau si mie lacrimile. Insa se linisteste intotdeauna cu „a plecat motanu’, s-a insurat golanu’, ce sunt eu de vina ca-l pisca o albina”….nu stiu numele cantecelului.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s