Acasă

Vorbeam deunăzi cu prietena mea Iuliana despre acasă. Ea a locuit în buricul Bucureştiului până anul trecut, apoi s-a mutat în altă parte şi îmi povestea că centrul Bucureştiului este incă acasă pentru ea. Şi că de câte ori are de mers undeva îşi face traseul nu pe drumul cel mai scurt ci pe drumul care trece pe lângă acasă.

Cam la fel simţeam eu pentru prima mea casă. M-am născut în Bucureşti şi primul loc în care am locuit, până la 14 ani, a fost un apartament mic într-un bloc comunist din Drumul Taberei. Acolo am crescut, acolo mi-am făcut primii prieteni. Locuiam la etajul 10 si primăvara când înfloreau lalelele la crescătoria de lalele, de la mine de pe balcon vedeam câmpul roşu. Şi mergeam la furat de lalele. Adică săream gardul şi furam o lalea, hai maxim două….dar era aventura vieţii noastre să scăpăm de paznici. Uneori nu scăpam, ne prindeau şi ca pedeapsa ne mânjeau pe faţă cu cenuşe. Până ajungeam acasă, afla toată lumea că am fost la furat de lalele şi că am fost prinşi 🙂

N-aveam voie să primesc copii în casă în lipsa părinţilor mei şi mi se părea crunt. Aşa că am găsit o soluţie de compromis, ne jucam pe scara blocului spre disperarea vecinilor. Şi uneori îmi uitam cheia în casă. Aveam yală din aceea şmecheră care se închidea singură, dacă uitam cheia în casă…aleluia, trebuia să aştept să vină părinţii de la serviciu şi inevitabil să afle că am golănit pe scara blocului. După ce de mai multe ori am fost certată pe tema asta, când iar mi-am uitat cheia, am hotărât să nu mai aştept să vină ei. Împreună cu vecina şi colega mea de clasă, Sandra, l-am căutat pe Alin, un alt coleg de clasă, şi împreună ne-am urcat pe terasa blocului (de 10 etaje) de unde Alin a sărit la mine în balcon, a intrat în casă şi a deschis uşa. Credeam că nu o să afle ai mei, dar de cum s-au dat jos din autobuz a început să-i oprească lumea ca să le povestească ce ispravă făcusem. 🙂

Când am intrat la liceu, era şi mai fain, pentru că seara mă întorceam cu autobuzul acasă, un autobuz plin ochi de liceeni, cu glume, cu poante, cu miştouri, cu prietenii, cu primii fluturi de îndrăgosteală în stomac.

Şi brusc, ai mei au decis să ne mutăm. Din prima clipă am urât casa în care urma să ne mutăm. Îmi fura tot, îmi fura copilăria, prietenii, speranţele. Ne-am mutat într-o iarnă în apartamentul spaţios de pe Calea Victoriei, în buricul târgului. De unde în Drumul Taberei aveam un pătuţ înghesuit în sufrageria micului apartament de două camere, m-am trezit în Calea Victoriei că aveam camera mea, uriaşă, mai mare decât tot apartamentul micuţ în care locuisem până atunci. M-a încântat, trebuie să recunosc, dar nu m-a făcut să iubesc casa. Acasă era încă în Drmul Taberei. Îmi era dor de prietenii mei, mergeam mereu să-i vizitez. În noul bloc nu erau copii de vârsta mea, de fapt nu erau copii deloc. La liceu aveam colegi care veneau din cartiere, prea puţini stăteau pe lângă mine şi din cei puţini doar o fată a fost pe gustul meu. Deci de unde aveam prieteni grămadă şi infinit de multe alternative de petrecere a timpului liber, am ajuns să am o singură prietenă cu care să pot sta fie la mine fie la ea acasă. Pentru că în centru, pe Calea Victoriei, nu prea ai cum să stai afară, în faţa blocului. Trist.

Îmi lipseau drumurile cu autobuzul, gălăgia liceenilor…

Mi-a luat câţiva ani să mă acomodez. Mi-a luat câţiva ani ca să găsesc avantajele statului în centru. Sunt avantaje, nimic de contestat. Dar nu atât de mari încât să mă dau peste cap ca să locuiesc în centrul Bucureştiului. Dezavantaje însă sunt cu carul. Atât de multe şi atât de mari încât au amplificat ura mea faţă de acea casă.

După ce m-am căsătorit, am început să visez să avem şi noi propriul acasă. Acasă din Drmul Taberei pălise, nu-l mai simţeam acasă, acasă din Calea Victoriei nu a fost niciodată un acasă adevărat…deja simţeam nevoia unui acasă al meu, al nostru.

Şi acest acasă nu putea să fie decât la curte. Amândoi ne doream casă cu curte. Când bobul Victor prindea contur, ne-am luat inima în dinţi şi am cumpărat terenul. Apoi am lălăit-o, nici unul dintre noi nefiind foarte chibzuit…Când a apărut şi bobul Vlad în burta mea, deja am simţit că nu mai e cale de întors şi am început să ne gândim mai serios la casa ce urma să o construim.

Acum s-a făcut o lună de când o locuim, de când o însufleţim. Am muncit mult şi încă suntem la început de drum, mai avem mult de tot până să putem spune că este gata. Dar este acasă. Şi este acasă pentru toţi. Chiar şi Vlad cel mic chiuie cu bucurie când ne apropiem „caşa, caşa”. Mi-era teamă să nu confuzăm copiii numind acasă şi actuala casă şi fosta casă, dar nu, din prima clipă fosta casă a devenit apartamentul, iar acasă a fost aici.

Anunțuri

Un gând despre “Acasă

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s