Zona de confort

De multe ori, formatore ne tot povestea despre ieşirea din zona de confort. Din spusele lui intuiam că e ceva greu de făcut, dar nici nu visam cât de greu..

Povestea lui, aka teoria, zice cam aşa: atunci când ajungem să trăim zi de zi la fel, chiar dacă nu suntem extrem de fericiţi, ne aflăm într-o zonă de confort. Şi când zice confort nu se referă neapărat la canapeaua moale pe care ne odihnim atunci când ascultăm şi vedem rahaturile politicienilor. Ori la cada din plastic, dar mare, şi cu câteva jeturi care ne inghiontesc când ne relaxăm hoitul însoţiţi de putoarea spumei ieftine de baie. Nu, categoric nu la asta se referă. Sau nu numai la asta. Se referă la acel confort psihic. Atunci când te-ai împăcat cu serviciul mizerabil, când te obişnuieşti chiar şi cu salariul care nu ajunge nici măcar ca să plăteşti rata, ajungi să tolerezi bine şi nesimţirea bărbatului care cică e lângă tine, vecinii nu-ţi plac dar alţii mai buni de unde? Asteia i se spune zonă de confort. Este acel spaţiu psihic, bine delimitat în care te poţi învârti printre gunoaie, fără să te murdăreşti şi mai ales, acea capacitate pe care fiecare o avem, de a nu băga în seamă chiar toate mizeriile care ne înconjoară. Şi totuşi, câţiva, nu mulţi, ajungem să ne luam lumea în cap şi să schimbăm ceva, să ieşim din minunata zonă de confort.

Eu sunt una dintre cei câţiva care au experimentat schimbarea.

La început, când am auzit eu teoria, mi se părea destul de logic şi chiar simplu, adică este o perioadă în care te obişnuieşti cu cotidianul tău, apoi ajunge să înceapă să te deranjeze şi-l schimbi. Pare simplu, nu?

Ei bine, nu. Nu e aşa de simplu. Pentru că, chiar şi atunci când ajungi să nu te mai simţi chiar minunat în zona ta de confort, ea rămâne totuşi un refugiu confortabil. Este ceva sigur, este ceva ce cunoşti. Dacă ieşi din zona aia nu ştii peste ce dai, nu cunoşti, şi noi suntem dresaţi de mici să ştim că tot ceea ce este necunoscut este periculos. Nu-i aşa? Şi atunci ce mecanism, ce resort mă împinge pe mine din spaţiul pe care-l cunosc şi care e sigur, într-un spaţiu necunoscut, potenţial periculos? Ce minte nebună ar da cioara din mână pentru vrabia de pe gard?

Eu, de exemplu.

De curând am facut-o din nou J

După cum bine ştiţi, anul trecut am purces la construcţia casei. Şi am construit până s-au terminat banii. Când s-au terminat banii, am stat şi noi, au stat şi constructorii. Şi am stat cam mult. Oarecum aveam un termen, Victor urma să înceapă şcoala şi îl inscrisesem la şcoală în Cornetu, naveta era exclus sa facem din Bucureşti la şcoala din Cornetu, deci unica varianta era să ne mutăm.

Şi cu toate ca viaţa la bloc îmi ajunsese până în gât, eram sătulă de liftul care nu mergea, de gropile capitalei, de maşinile parcate aproape una peste alta, de praf, zgomot şi mai ales lume de proastă calitate, ei bine, da, mi-a fost greu să fac pasul. Mi-a fost greu să las tot „confortul” cunoscutului şi să mă arunc în necunoscut. Mai ales că noua casă nu era nici pe departe gata, adică aveam gresie şi faianţă în budă şi-n bucătărie şi cam atât. Duşumeaua nu era pusă, boilerul nu era montat, mobilă de bucătărie nu aveam, iar la aragaz şi coptor puteam doar să visez.

Am încercat vreo două luni de zile să urnesc lucrurile, rămânând însă în zona mea de confort, adică în apartamentul din capitală. Şi nu am reuşit, casa se încăpăţâna să rămână în acelaşi stadiu oricât de tare ţipam eu. La sfârşitul lui august mi-am spus mie că mă mut. Şi m-am cutremurat. I-am spus şi lui Răzvan. Şi a râs. Lui Vlad nu-i pasă, el dacă are ţâţa lui, nu mai contează unde doarme. Lui Victor i-a plăcut, a luat-o ca pe-o aventură. Am hotărât şi ziua. Urma să fie 28 august. Răzvan a început să mă ia în serios. L-am întrebat ce are de gând şi a zis că vine şi el că doar nu ne lasă singuri. Dar unde dormim, m-a întrebat el? Păi pe salteaua gonflabila pe care am mai dormit şi altădată, a venit răspunsul meu…Ok. Pe 28 august ne-am mutat. Am dus hainele, urmând să luăm şi mobila când ar fi fost pusă duşumeaua. Asta a fost într-o vineri. Luni am venit din nou în Bucureşti să mai strâng din bagaje. Şi tot luni, a venit cineva şi a pus duşumeaua. Lucrurile s-au mişcat ca de la sine. Marţi am adus mobila, miercuri ne-a sunat sobarul că vine să facă soba…Tot miercuri boilerul şi-a început viaţa lui de încăţzitor de apă. Într-o săptămână eram instalaţi şi totul începea să intre pe făgaşul normal. Simplul fapt că păşisem în afara zonei de confort făcea ca lucrurile să se mişte cu o viteză ameţitoare.

Dacă a fost greu? Dap, a cam fost. Am stat două săptămâni fără aragaz, cu doi puradei şi …ghinion, cu un soţ care exact atunci şi-a găsit să tragă o viroză. Nu zic decât că atunci când e musai să faci un ceai, nu e cel mai de dorit lucru, mai ales pentru o bucureşteancă get beget să aprindă focul în curte ca să fiarbă un ibric…sau, să ai muncitori la lucru şi să vrea să mănânce mâncarea gătită tot la focul din curte. A fost greu, dar acum, ştiu sigur că dacă nu mi-aş fi asumat toate astea casa ar fi fost şi acum în acelaşi stadiu, iar eu tot în bucureşti.

Acum au trecut deja două luni de când ne acomodăm în noua zonă de confort. J Şi am învăţat şi să aprind focul un pic mai repede. Şi mi s-a luat de gratare. poate la primăvară.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s