Vreau să ştiu că mă iubeşti

În cei 6 ani de formare am fost martor la cele mai răvăşitoare mărturisiri ale unor oameni despre care nu bănuiam nimic.

Îmi aduc aminte şi acum primele întâlniri. Toamnă cam ca acum, cu focul în sobă, într-un cabinet din Piaţa Romană. Grup de 10-12 persoane, total străine…Persoane care mânate de suferinţe adânci încep să povestească. Pentru mine adevărate telenovele. Primul an de formare cred că mi l-am petrecut ascultând siderată poveştile colegilor şi minunându-mă de viaţa mea liniştită.

Am auzit istorisiri despre taţi alcoolici care-şi băteau nevestele şi copiii, despre mame care au făcut copilul cu nu se ştie cine, copil care acum, la maturitate încerca cu disperare să afle al cui este, mame nepăsătoare care-şi lăsau copilul să plângă, taţi violatori, părinţi cooptaţi în nuştiuce sectă care-şi forţau copilul să o apuce pe calea mânăstirii….toate grozăviile pământului.

De cele mai multe ori ascultam povestea cu lacrimi în ochi, cutremurată de tragismul situaţiei. Şi mă aşteptam ca totul să culmineze cu furia copilului-adult care-şi deschidea sufletul în faţa noastră. Şi de fiecare dată, parcă ca să-mi facă în ciudă, furia era depăşită de dorinţa de a fi iubit de către părinţi.

Încă mi se pare uimitor, cum nişte adulţi chinuiţi de părinţi, conştienţi de traumele pe care aceştia le-au provocat, nu-şi doresc să uite trecutul, nu-şi doresc să schimbe ceva în trecutul lor, ci îşi doresc doar să ştie că au fost şi sunt iubiţi de către părinţi. Un fel de “mi-ai distrus viaţa, dare eu te iubesc şi vreau cu toată fiinţa mea să mă iubeşti şi tu”. Oameni pentru care grotescul vieţii pălea în faţa nevoii lor de confirmare a dragostei părinţilor.

Pe de altă parte, am câteva prietene care mi-au arătat fără să ştie şi mai ales fără să-şi propună asta, că oricât de groaznici ar fi părinţii lor, atâta vreme cât ele se simt iubite, totul este ok. Una dintre ele suportă nişte umilinţe groaznice din partea părinţilor ei, ea aflată la aproape 45 de ani şi nu văd la ea nici un fel de revoltă, este senină pentru că ea ştie că părinţii ei o iubesc.

Şi atunci, în faţa acestei evidenţe, stau şi mă întreb ce rost are să-mi strofoc creierii, viaţa, nervii şi mai ştiu eu ce, ca să fiu părintele ataşat, ori părintele spartan, ori poate cel cognitiv-comportamentalist, când copilului meu îi este suficient să ştie că îl iubesc?

Pentru copiii mei, eu sunt un fel de zeiţă, asta e clar. De multe ori îmi dau seama că greşesc şi mă uit în ochii lui Victor şi văd că mă acceptă aşa, că nu se îndoieşte de mine, aşteaptă doar să-i (re)confirm că-l iubesc. Cred că din iubirea ce i-o port îşi ia puterea de a trece prin toate nebuniile mele de moment, prin toate greşelile pe care le fac când e vorba de ei, de copiii mei.

Cu toate că am avut o copilărie normală, cu nişte părinţi normali, îmi amintesc că am trecut şi eu prin frica asta, cum că tata (în cazul meu) nu m-ar iubi. Nici nu mai ştiu când, dar oricum prin adolescenţă cred, am început să caut confirmări ale iubirii tatălui meu. Şi cu toate că îl iubeam enorm, iar el pe mine mă iubea ca pe aerul ce-l respira şi îmi arăta asta prin tot ceea ce făcea, eu îmi doream să-l aud că-mi spune „Te iubesc”. L-am rugat frumos, l-am certat, am ţipat la el, i-am cerut în fel şi chip să-mi spună că mă iubeşte…dar i se păreau nişte cuvinte goale în faţa a tot ceea ce făcea. Dar pentru mine nu erau goale, era exact ceea ce aveam eu nevoie să aud. Era dovada supremă. Probabil că intuiam cumva cât de greu îi venea să o spună şi din cauza asta aceste cuvinte aveau în mintea mea o anumită greutate. Şi a reuşit să mi le spună, chiar înainte să plece…Şi îi mulţumesc din suflet pentru asta. M-a scutit în felul acesta de o mare nesiguranţă, m-a scutit de muuulte ore de terapie în care să plâng şi să fiu sfâşiată de dorinţa de a avea iubirea lui. M-a iubit şi mi-a spus asta. Iar eu o ştiu. Şi îmi e suficient. Dacă a greşit în faţa mea? Cu siguranţă că da. Dar nu contează. Pentru că m-a iubit.

Uneori îmi este greu să le spun copiilor mei că îi iubesc. Sunt momente când îmi dau seama că ei îmi cer o confirmare într-un anumit fel, iar eu nu sunt dispusă să le-o dau, ba pentru că mi se pare stupid, ba pentru că mi-e lene, ba pentru că mi se pare că cer prea mult. Îmi propun să încetez să-mi mai propun să fiu cine ştie ce fel de părinte pentru ei şi să încerc doar să-i iubesc şi să le arăt şi să le spun că-i iubesc în toate felurile imaginate de mine şi de ei, în speranţa că vor ajunge cândva nişte adulţi siguri că au iubirea mamei lor, indiferent cât de bună sau rea a fost/este mama aia, indiferent de ce fel de copii au fost ei.

Anunțuri

Un gând despre “Vreau să ştiu că mă iubeşti

  1. Imi place concluzia ta 🙂 Conditia ca acest „te iubesc” sa nu isi piarda valoarea, e sa acorzi mereu timp acestui ritual. Te opresti din treaba ce o ai, te asezi la nivelul copilului si in timp ce il privesti in ochi ii spui ce simti. Automat vine la pachet cu o imbratisare. Copiii au nevoie de aceste cuvinte, chiar daca faptele parintilor transmit acest mesaj.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s