Darul meu

papuci

Acum 10 ani m-am aflat în situaţia oribilă de a face niscaiva atacuri de panica şi de a mă confrunta cu o anxietate de toată frumuseţea. Şi după ce am fost pe la doctori ca să aflu că nu am nimic, mi-am pus problema să merg la terapie. Da ştiu, sunt o norocoasă, de multe ori anxioşii rămân la faza de mers pe la doctori muuuulţi ani de zile şi de cele mai multe ori nu mai trec la nici o altă fază.

Şi am mers pe recomandarea unei prietene, foarte bine înfiptă în domeniu la vremea respectivă. Am nimerit la o terapeută bună cu o abordare cognitiv-comportamentalistă. De cum m-am dus mi-a spus că are două veşti, una rea şi una bună: nu voi scăpa toată viaţa de minunatele „daruri”, dar că o să le pot controla. Şi pentru că eram vulnerabilă am crezut-o. A făcut cu mine ce a ştiut ea mai bine şi am început să fac lucruri de care mi-era frică, dar le făceam cu frică. Şi cum nu sunt o perseverentă din fire, am renunţat să mai merg la terapie, pentru că era clar că profeţia se împlinise, aka aveam să mă bucur pe viaţă de anxietatea mea, dar o puteam gestiona. Deci terapia nu-şi mai avea rost.

Dar mi-era nasol tare, nu eram împăcată, eu vroiam ca lucrurile să stea fix la fel ca înainte.

Am uitat să zic că străbăteam juma’ de Bucureşti ca să merg la terapie, în condiţiile în care atacurile mele de panică se declanşeau în mijloacele de transport în comun.

Revenind, dacă tot îmi doream cu disperare să rezolv cumva lucrurile, am zis să mai încerc cu un alt terapeut, ales pe criterii de distanţă: urma să nu mai pierd timp pe drum, să-mi fie aproape de casă şi de serviciu. Trebuie să zic că la vremea aceea, nu aveam nici cea mai vagă idee că aceeaşi problemă poate fi abordată diferit, că există mai multe feluri de terapii şi mai ales de terapeuţi.

Şi ce să fac, ce să fac? Am dat o căutare pe google şi am găsit câteva cabinete care îndeplineau condiţiile. Am pus degetul pe unul, am luat numărul de telefon, am sunat, m-am programat şi aia a fost. Era bărbat. Ca un bun pacient ce mă aflam, m-am dus cu lecţia învăţată şi cumva resemnată. Ca să aflu că, de fapt, puteam să scap definitiv de atacurile mele, destul de uşor. Minunat, nici nu-mi doream mai mult de-atât. La prima şedinţă am bocit. La a doua şedinţă am bocit. La a treia şedinţă am bocit. Şi aş putea continua mult timp să vă povestesc cât am bocit. Ideea e că după ce boceam la terapie, când plecam vedeam lumea. Nu cu alţi ochi, tot cu ochii mei o vedeam, dar chiar o vedeam. În drumul spre casă vedeam blocurile pe lângă care treceam, vedeam oamenii, îi auzeam ce vorbesc, începeam să redevin eu.

În scurt timp am realizat că problema atacurilor o rezolvasem, dar continuam să merg la terapie pentru că descoperisem mult rahat sub zâmbetul meu tâmp. Şi simţeam nevoia să fac curat, începuse să-mi pută. Aşa am intrat în primul meu grup. Nu era chiar un grup de terapie ci era un grup de formare, dar au fost câţiva ani buni şi de terapie în care am scos la lumină câteva probleme mari şi zic eu că le-am şi rezolvat.

În afară de formare şi de terapie şi de relaţia cu formatorul-terapeut, am avut şansa, plăcerea şi bucuria să cunosc oameni. Nu zic deosebiţi pentru că nu cred că sunt deosebiţi, sunt oameni ca toţi oamenii. Cred doar că faptul că ne-am văzut cu tot cu bube, autentici şi deschişi emoţional, ne-a apropiat mult. Am construit atunci relaţii pe care în mod normal într-o viaţă de om nu ai timp să le construieşti.

Pe parcursul formării am creat cupluri în care am făcut terapie…nu are sens să intru în detalii tehnice. M-am cuplat cu mulţi colegi, dar cel mai mult mi-a plăcut să lucrez cu Iuliana. De fapt, atunci când am avut posibilitatea de a cere unui coleg să mă acompanieze în procesul terapeutic, i-am cerut asta Iulianei, cu toate că în firea mea ar fi fost să aştept să fiu aleasă de oricine. Dar mi-am dorit atât de mult încât am iniţiat eu cererea. Şi a fost bine. Am simţit-o ca pe o relaţie profundă, complexă, m-a ajutat mult.

Despre Iuliana pot spune acum că-mi este prietenă. Genul acela de prietenă care îmi asigură confortul prin simplul fapt că există. Aşa cum, când te duci la medic, ai o linişte când ştii că medicul te poate ajuta şi că e disponibil pentru tine.

De câte ori am avut o nelinişte, o problemă, de câte ori am simţit nevoia să vorbesc cu cineva am găsit-o acolo, deschisă şi disponibilă să mă asculte, să mă aprobe şi să-mi ridice noi probleme.

De câte ori cineva mi-a cerut o recomandare am recomandat-o pe Iuliana. Şi recomandarea nu a fost de genul „e un terapeut foarte bun, cu mai bine de zece ani de formare, terapie, cu experienţă”. Nu. A fost o recomandare de alt fel, simplă, seacă „este terapeutul la care aş merge eu”. Desigur, contează enorm în felul ei de a fi, toţi anii de formare, toată terapia pe care a făcut-o, travaliile prin care a trecut. Toate astea la un loc o fac să fie Iuliana mea, pe care azi vreau să o împart şi cu voi. Sunt într-o dispoziţie darnică, profitaţi!

 

 

Anunțuri

Un gând despre “Darul meu

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s