Doamnele cu O

A circulat pe facebook câteva zile acest articol al Otiliei Mantleres. L-am citit dintr-o suflare. Otilia este o mămică de trei copiii, frumoşi, şi mămica şi copiii. Nu-i cunosc personal, îi admir doar pe facebook şi pe blog, iar pe Otilia am văzut-o de câteva ori la TV. Dar îmi plac mult. Pe Otilia o simt caldă şi bună din scriitura ei iar pe copii îi intuiesc a fi nişte năzdrăvani delicioşi.

Am citit articolul, am zâmbit în barbă şi am mers mai departe. După un timp a ajuns pe wall-ul meu un alt articol, de data aceasta al Oltei Tudose. O altă „figură” ca să zic aşa. Are un nume care mi-a atras atenţia imediat ce l-am văzut, cu ceva timp în urmă. Apoi asocierea pe care o fac între Oltea şi Waldorf, o aduce cumva mai aproape de sufletul meu. Apoi, am văzut-o la TV într-un documentar despre alăptare şi mi-a plăcut. E genul de persoană cu care mi-ar plăcea să schimb două vorbe la o cafea, de-adevăratelea. Am citit şi articolul ei, evident. Şi nu am putut să nu mă întreb la ce anume a reacţionat Oltea aşa…Cum stau bine cu intuiţia, am căutat prin comentariile de la articolul iniţial al Otiliei şi am înţeles.

Cu ceva timp în urmă scriam aici, pe blogul meu, că ai mei băieţi folosesc cuvinte urâte, dar că nu-mi fac griji pentru că le folosesc în contextul potrivit. Desigur că ulterior am fost trasă de urechi, la fel ca şi Otilia, pentru asta. Dar am fost trasă de urechi într-un context în care eu eram oarecum implicată emoţional şi nu am reuşit să văd mai departe de urecheală. Acum, în cazul celor două doamne cu O, nu eram deloc implicată aşa că am reuşit să văd şi pe cei ce-au comentat.

Am văzut aşa:

Pe de o parte, părinţi care pot accepta cuvintele mai puţin potrivite ale copiilor lor, înţelegând că piticii au şi ei nevoie să se descarce cumva şi oferindu-le un sac de box de folosit. Aceştia sunt, după părerea mea, adulţi care au. Aşa cum spuneam aici, dacă tu nu ai nici nu poţi să dai. Aşa îi văd eu pe aceşti adulţi, ca fiind persoane care primesc sau au primit suficient de multă iubire, iar acum, din preplinul lor reuşesc să dea copiilor lor, necondiţionat.

Pe de altă parte, am văzut adulţi care-şi iubesc copiii tot atât de mult, pentru că eu de mult nu mai am nici un dubiu cum că ar exista şi altfel de părinţi, dar care nu reuşesc să fie sac de box pentru copiii lor. Nu pentru că ar fi mai puţin buni ci pentru că nu au. Undeva, cândva, în istoria lor de viaţă, ceva s-a întâmplat. Iar acum sunt în situaţia în care pentru a avea de unde să dea, trebuie întâi să primească. Si este normal să fie aşa. Aşa stau lucrurile.

În ultimul timp am tot auzit multe fraze sforăitoare despre iubire necondiţionată, zonă de confort şi părăsirea ei…bla, bla, bla. Degeaba asculţi tot felul de prelegeri despre asta dacă tu continui să nu ai. O prelegere, un curs nu va reuşi în veci să umple golul emoţional, hăul din inima celui ce nu are. Chiar dacă la nivel raţional oricare om este capabil să înţeleagă ce e cu iubirea asta necondiţionată, când este vorba de coborârea în emoţional ne cam lasă grisinele, ieşirea din zona de confort devine un mit, un fel de Fata Morgana şi ne trezim că nu putem să ne iubim copiii decât dacă ei sunt buni, dacă nu vorbesc urât, dacă nu fac lucruri rele.

Şi în această situaţie, cu toate că eu de cele mai multe ori reuşesc să fiu „căcata” lor, nu pot să nu-i înţeleg şi pe cei care nu pot face asta.

Ştiu o persoană pentru care cea mai mare tragedie care se poate întâmpla este ca cineva, oricine, să creadă despre ea că este proastă. Asta nu este de domeniul raţionalului, la nivel raţional ea poate să înţeleagă că pentru a realiza tot ceea ce a realizat până acum în viaţă s-a folosit de inteligenţă. Ştie, la nivel raţional, că nu este nici pe departe proastă. Şi totuşi, emoţional, simpla adresare a cuvântului proastă o doboară. Este una dintre persoanele care cu siguranţă, oricât de jucăuşe ar fi si oricât de tolerante (şi ea este o persoană la limita de sus a toleranţei) nu ar putea accepta ca propriul copil să-i spună că este proastă iar ea să rămână senină.

Pentru a dobândi seninătate este nevoie de multă muncă cu sine, care, în ciuda curentului actual, nu se poate realiza de unul singur, este nevoie de terapie, de mărturisire şi nu în ultimul rând de iertare. Şi toate astea înseamnă durere foarte mare, iar noi toţi fugim de durere.

Am observat în ultimul timp că oamenii preferă să meargă la cursuri la care să înţeleagă, la nivel raţional, ceea ce se întâmplă, cu ei, cu copiii lor. Când este vorba însă de pus în practică, de cele mai multe ori, dacă nu cumva întotdeauna, apare emoţia. Şi asta e greu de gestionat iar la cursuri nu ne acompaniază nimeni în exprimarea şi consumarea emoţiilor de mult închise în carapacea noastră. Pentru asta e nevoie de terapie, de o reală ieşire din zona de confort, nu numai la nivel intelectual, ci mai ales emoţional.

Şi ca o concluzie, e mare fericire să fii ca doamnele cu O, dar realitatea este alta. Şi nu e de neglijat, nu e de condamnat, este de înţeles şi de ajutat.

Anunțuri

5 gânduri despre “Doamnele cu O

  1. Draga mea, multumesc pentru toate gandurile tale bune si pentru aprecieri. Daca vrei, poti intra si tu in gasca noastra de „doamne” cu O, nu te creama „Olandeza”? :))
    Si mie mi-ar face placere sa te cunosc live, tot dau de tine in ultima vreme…
    Eu sunt de parere ca toti putem sa fim iubitori, cu sau fara gol emotional. Oricand se poate umple. Putem sa vorbim mai pe larg la acea cafea la care ne vom intalni. Am exemple de oameni foarte iubitori a caror istorie ar zice ca nu pot fi decat niste brute. Nu vreau sa te contrazic, as vrea doar sa ai incredere ca exista solutii. Daca ceva rezoneaza in om, la curs, citind din carti, in interactiunea cu oameni dragi, si doreste sa isi schimbe perspectiva, sigur se va schimba. Eu lucrez mult cu mine si am tot felul de instrumente „la indemana”. Recunosc ca nu e usor dar miza e valoroasa: copiii mei, viata mea, relatia cu sotul meu. Simt ca vreau sa fac efortul asta!
    Si crede-ma ca nu imi e usor nici mie… Cand scriu, nu scriu la nervi. Insa cand sunt nervoasa, reusesc din ce in ce mai devreme sa ma observ si sa schimb macazul. Daca pot. Insa de fiecare data imi aduc aminte ce imi doresc pentru mine…
    🙂

  2. Totuşi, există mai multe tipuri de cuvinte urâte. Una e să-i spui cuiva „Mai du-te naibii!” şi alta e să-i spui „Mai du-te-n p… mă-tii!”, de pildă. Una e să spui „Mă piş pe tine!” şi alta „Te f… în…….” – şi aşa mai departe. Eu voi avea toleranţă zero în privinţa celei de-a doua categorii. Mi se par înjurături degradante, pe care nici eu nu le folosesc – de ce le-aş tolera la copilul meu? În privinţa primei categorii, unde intră şi „prostule” sau „nesimţitule”, aş avea o toleranţă moderată, în măsura în care trebuie şi copiii să se descarce cumva. Numai că nu cred că ar trebui lăsaţi să le vorbească aşa părinţilor lor, de vreme ce relaţia cu ei e determinantă pentru relaţia copilului cu Celălalt. Altfel spus: dacă fiică-mea o să-mi spună vreodată „proasto!”, n-am să mă supăr ca un copil mic, dar am să-i atrag atenţia că nu e ok să vorbească aşa şi că ar trebui mai bine să-mi spună ce anume o deranjează la mine.

  3. copilul meu nu vorbeste urat. nici noi, parintii lui. nu ne vine sa spunem cuvinte urate, ci spunem ce gandim, ce am vrea sa se rezolve. acum mai depinde si de temperamentul celui educat si de al celor care educa. eu sunt mandra ca am cel mai senin copil din clasa lui, genul de copil pe care toti il dau exemplu. dar nu e o intamplare ca a ajuns asa. a fost crescut folosind comunicarea si stiind ca nu rezolva nimic daca spune un cuvant urat. aceasta este realitatea mea si eu am facut-o sa fie astfel, n-a venit ca un dat, ca o intamplare.

  4. Hai că am citit şi eu articolele scrise de Otilia şi Oltea. Sunt de acord cu faptul că nu trebuie să ne crispăm la cuvintele urâte pe care le spun copiii noştri. Şi că cea mai bună soluţie pentru a-i ajuta să se descarce sunt comunicarea şi jocul. Soluţia găsită de Otilia mi se pare ok. Nu ştiu dacă eu personal aş aplica-o, poate că aş încerca mai degrabă să-mi descurajez copilul să folosească acele cuvinte, dar tot prin joc. Am aplicat cu Sofia încă de la început metoda „părinţiei jucăuşe”, aşa reuşesc s-o fac să iasă dintr-un plâns sau din plictis. În cazurile foarte rare în care nu reuşesc (de pildă, când trebuie să-i facem băiţă, dar ea e cam obosită şi ar prefera să stea la mine în braţe) şi ea continuă să plângă, îi vorbesc frumos şi încerc să-i însoţesc plânsul cu dragoste, de vreme ce nu-l pot opri pe moment. Până la urmă, plânsul e o formă de descărcare.

    Apropo de ce a spus „eumiealmeu”: Felicitări, şi eu aş vrea să reuşesc să am în continuare o comunicare bună cu Sofia şi să nu ajungem vreodată la conflicte iraţionale. Şi e clar că reuşita asta nu e o întâmplare. Totuşi, depinde, cum spuneai şi tu, şi de temperamentul copilului. Deocamdată, Sofia este – la un şi jumătate – foarte cooperantă. Dar sunt (trebuie să fiu) pregătită şi pentru surprize.

    Cred că întreaga chestiune cu înjurăturile se poate rezuma aşa: riscul este, până la urmă, acela de a te trezi într-o zi că nu-ţi mai place de copilul tău, că tinde să devină o persoană care, pur şi simplu, nu-ţi place. Ca să nu ajungi acolo, e bine să reacţionezi din timp la tendinţele negative şi să încerci să le dezamorsezi. Asta înseamnă să nu le întâmpini cu adversitate, ci să te ridici deasupra lor, să vezi cumva dincolo de ele (tocmai în virtutea iubirii necondiţionate pe care trebuie să i-o oferi). Pe scurt: să nu reacţionezi violent la un gest sau cuvânt agresiv, ci prin joc, pentru a-l ajuta pe copil să-şi descarce altfel tensiunea şi să-şi sublimeze sentimentele negative. De asta cred că e preferabil să-l descurajezi că folosească cuvinte urâte, oferindu-i de pildă cuvinte înlocuitoare haioase şi ajutându-l apoi să-ţi comunice, să-ţi povestească nemulţumirea (în opoziţie cu simpla ei indicare, prin cuvinte urâte).

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s