Fantezie

Cred că aveam 15 sau 16 ani. Eram la liceu, pe valul rebeliunii mele dublată de rebeliunea adolescenţei tropăitoare de hormoni. Nu mă îndrăgosteam de orice băiat cu un an mai mare, ba chiar aveam un dispreţ profund faţă de celelalte fete…prietenele mele erau speciale, puţine şi speciale.

Cu una dintre ele, de la o altă clasă, s-a întâmplat să trec pe Calea Victoriei, pe la Kreţulescu. Un grup de tineri cântau pe stradă şi primeau bani de la trecători într-o pălărie neagră. Şi dacă băieţii nu mi-au furau inima, chitarele au făcut-o. Am rămas locului să-i ascultăm. Mulţi trecători o făceau. Aveam să aflu mai târziu că erau primii care îndrăzneau să cânte pe stradă, era ceva nou în peisajul prăfuit al mirobolantei capitale.

Ceilalţi trecători se opreau, îi ascultau o vreme şi apoi plecau. Noi ne-am aşezat, mai într-o parte, dar suficient de aproape cât să vedem. Cred că erau şase. I-am studiat fără să încercăm să ne ascundem curiozitatea. Şi ei se uitau, categoric observaseră că cineva li s-a alăturat. Doar unul părea să nu vadă şi să nu audă nimic. Îşi ţinea chitara în braţe precum femeia mult iubită, total dedicat ei. Nu a ridicat deloc privirea către noi, părea că nu are habar de prezenţa noastră. Aşa că pe el l-am studiat pe-ndelete. Părul lung, negru, aproape că-i ascundea faţa. Ochii nu-i vedeam, privea în jos către chitara lui. Doar buzele pline şi roşii lăsau să iasă o voce pe care dacă închid acum ochii o pot auzi din nou, fără nici un efort.

Nu ştiu cât am stat. Probabil că mult. Se întunecase. S-au oprit din cântat şi au început să strângă. Ne-am ridicat şi noi să plecăm. Atunci a ridicat capul şi ne-a cerut să mergem cu ei. Avea ochii negri, pătrunzători. Nu a fost o invitaţie. A venit natural, ca o continuare firească a serii. Am pornit alături de ei către cârciuma de peste drum. Cina cred că era, oricum, o cârciumă vestită. Chelnerii îi ştiau, erau de-ai casei, în fiecare seară mergeau acolo şi cheltuiau o parte din averea strânsă în pălărie. Pălăria care acum se odihnea pe capul lui frumos şi-l făcea şi mai de neatins.

Chiar dacă ochii se mai ridicau, mâinile ţineau în continuare chitara ca pe cea mai iubită dintre femei. Era frumos. Ireal de frumos. Şi ceilalţi erau frumoşi, dar el era deosebit. Respira voluptate prin toţi porii.

A fost o seară frumoasă. A doua zi, la liceu, am vorbit cu prietena mea…şi ei i se păruse frumos, atât de frumos încât să nu îndrăznească să spere. Aşa că şi-a îndreptat atenţia către un altul.

Mi-am făcut repede calculele: ea era mai mare, categoric cu mai multă experienţă ca mine. Dacă ea nu îndrăznea, eu de ce aş fi sperat?

O, da, mi-ar fi plăcut tare mult, dar din ce mă gândeam mai mult din aia mi se părea mai imposibil. Plus că ei erau mai mari, erau deja studenţi. La ASE.

A urmat o perioadă în care fiece seară ne-o petreceam acolo, pe Calea Victoriei, în spatele bisericii Kreţulescu. Nu speram nimic, era imposibil, inabordabil, nu îndrăzneam să sper. Uneori mergeam la Cina. Alteori plecau direct acasă, cu autobuzul 168.

Într-o seară, din senin, le-a spus prietenilor lui că merge în direcţia opusă, ca să-şi cumpere…bomboane. Nu era nici un magazin pe Calea Victoriei. Doar apartamentul în care locuiam…Am refuzat să cred ceea ce era evident.

Şi pentru că trebuia să-mi justific cumva prezenţa de fiecare seară, am ales un altul, frumos şi acela, dar nu atât de…perfect. Şi era de vârsta mea. Cum se cuvine! Era ceva la ce puteam să aspir. Acela era de nasul meu J Nu a mers…

A respectat faptul că părea că am o relaţie. Nu a mai căutat bomboane pe Calea Victoriei. Iar eu nu am mai avut nici o îndoială că bomboane căutase.

Când pseudo-relaţia s-a stins de la sine, s-a apropiat şi a început cea mai ciudată iubire a mea. Nu era nevoie de prea multe cuvinte. Ştiam şi ştiam că ştie. N-a fost atunci momentul, trebuia să apară mai târziu. Ştiam amândoi. Dar nu m-a durut despărţirea. A fost cinstită şi cu respect, asta a făcut diferenţa. Din nou ştiam. Am ţinut legătura. După nişte ani am încercat din nou. Sau ne-am propus să încercăm. Am ştiut iar.Riscam să pierdem respectul. Sau dacă ne minţim că nu-l pierdem, pierdeam cinstea. Aşa că nu.

Acum câţiva ani m-a ars vocea lui. Nici măcar nu m-am întors. Am fugit şi abia când am considerat că sunt la adăpost, m-am uitat. Se tunsese, dar era la fel de frumos…

Acum, din nou mi se pare imposibil. Şi totuşi, experienţa mi-a demonstrat că e posibil, că atunci când simţi, se poate. De data asta însă era mai bine să fie mai devreme…Nu-i aşa, baby?

Anunțuri

4 gânduri despre “Fantezie

  1. Olandezule, ma doare inima! Suna a amintire prafuita si ireala a adolescentei noastre 🙂 Oricate lucruri mi se intampla acum in viata, copiii, iubirea vietii mele, visele, amintirea pasiunilor trecute ma face sa tresar..

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s