Toate la timpul lor

Ştiu ce aş vrea să scriu dar cuvintele nu se leagă…ce poveste intortocheată să inventez când ar fi suficient să scriu TE IUBESC?

Dar cum să scriu asta? Imediat apar gândurile: ce-o să crezi, ce-o să zici, ce-o să zică toţi cei care cred că sunt îndrăgostită, dacă mă respingi (asta doare rău!), dacă mi se năruie lumea?

Şi toate astea când de fapt lucrurile sunt cât se poate de simple. E doar o stare. E drept că apare în relaţie cu cineva, dar nu are legătură cu nimic. Dacă nu mi-ar fi fost frică, aş fi plecat cu starea mea şi m-aş fi bucurat de ea în linişte. Dar n-am făcut asta, am fost atentă la gânduri şi am pierdut starea. Pe scările de la metrou. Probabil că altcineva a luat-o ori poate a călcat pe ea şi s-a spart in mii de bucăţele. Nu o mai am şi o vreau înapoi. Iar tu poţi să-mi faci acest dar. De data asta îmi propun să o păstrez mai mult, să am grijă de ea…Aşa îmi spun eu mie, dar tu probabil ştii că din nou o să o pierd…

Cum e posibil să mă topesc în îmbrăţişarea unui necunoscut? Asta e ce ne învaţă cărţile şi niciodată nu reuşim. Teoretic ştiu ce trebuie făcut. Sec: lăsată garda jos, vulnerabilitate, mers înspre, chiar dacă cu frică, oferit tot şi nu în ultimul rând, primit tot ce vine dinspre. Minunat de simplu. Nici eu nu ştiu cum de mi-a ieşit, aşa din prima, fără avertisment. Poate că asta a fost de fapt.

Aşa mă simt când mă arunc cu capul înainte în apa rece a mării. Iubesc apa şi de fiecare dată când fac asta simt totuşi frică. Este frica de necunoscut, nu ştiu ce se ascunde în spatele reflecţiei de lumină în apă, dar trebuie să-mi asum riscul şi să fac saltul. Când eram mică mi-am pierdut un cercel în mare, unul la care ţinem mult. N-am plâns, m-am gândit că marea l-a vrut, iar eu i l-am dat, pentru că o iubesc. Iar ea l-a vrut pentru că mă iubeşte. De atunci, îi arăt că o iubesc de fiecare dată când fac saltul: asta e ceea ce-i ofer – frică, risc, încredere că nu-mi va face rău. Niciodată nu ştiu ce-mi va oferi ea. Uneori un val care mă răstoarnă, mă izbeşte de nu mai ştiu nici măcar unde sunt şi mă întreb atunci dacă e furioasă. Chiar dacă mă doare nu mă întreb dacă mă mai iubeşte pe mine. Ştiu asta şi nu mă îndoiesc, doar păstrează încă cercelul meu. Dacă nu ar fi aşa, propabil că mi l-ar da înapoi. Şi eu îl păstrez pe al meu. E o lalea –  din nou lalele! Alteori o apă rece care-mi trezeşte simţurile. Alteori doar o apă caldă care mă moleşeşte. Spumă, alge, miros, gust, stânci, ape limpezi, ape tulburi, nisip printre dinţi, scoici tăioase, mişcare. Totul se mişcă. Totul trece în viteză pe lângă mine. Trebuie să fiu atentă şi să culeg ceea ce-mi oferă…Şi mai ales să am răbdare. Nu mă primeşte întotdeauna. Uneori se retrage, alteori e prea rece. Se întâmplă să pună un zid de alge prin care trebuie să trec ca să ajung la ea. Şi atunci depinde de cât îmi doresc eu, pot aştepta să plece zidul sau pot alege să trec prin el. Nu am răbdare să aştept, de cele mai multe ori îmi asum trăirile neplăcute şi trec, mă duc înspre mare chiar dacă mi-e silă de zidul de alge, chiar dacă mă dor tălpile când calc pe scoicile nevăzute, chiar dacă mă împiedic şi cad…Ar trebui să am răbdare? Oare asta vrea de la mine? Sunt doar întrebări. Nici nu merită să mi le pun. Îmi doresc îmbrăţişarea aia cu toată fiinţa mea. Pot să închid ochii şi să o simt. Pot să fac asta. Cu marea am exersat, e o legătură trainică, o pot păstra, o pot simţi, o am cu mine mereu. Dar tot o doresc. De fiecare dată la fel de puternic, de fiecare dată cu la fel de multă bucurie şi emoţie primesc îmbrăţişarea ei. E o voluptate care îmi umple simţurile.

Şi acum tu, care mi-ai oferit o fărâmă din toate astea…Normal că vreau. Normal că strig cât pot de tare că vreau. Sigur că vin înspre tine. Şi mă descurc al naibii de greu cu răbdarea. Nu am deloc şi nici nu-mi doresc să am.

Mă sui în montagne russe, cu frică, îmi tremură picioarele, mi se strânge stomacul. Mă aştept la senzaţii tari, cursa începe. Încet la început, atât de încet încât să am timp să regret că m-am urcat, să pot întoarce capul, să văd locul sigur pe care tocmai l-am lăsat să dispară. Şi apoi cad. Nimic nu mai e la fel. Viteza devine ameţitoare, nu mă mai uit în jur, mă uit către mine. Şi strig cât pot de tare. Îmi este frică şi strig. Şi simt şi plăcere. Şi mă zgâlţâie tare, aproape că mă doare. Şi nu se mai termină. Un click şi maşinăria se deblochează, începe să se învârtă în jurul propriei axe, ca şi când nu aş fi fost suficient de ameţită. Îmi spun că deja este prea mult, strig de furie, mă revolt că m-am urcat iar, cu toate că ştiam cum va fi. Şi e o luptă, grea, o încrâncenare, din partea mea, că maşinăria merge ca unsă. Dar nu mă pot opri. Într-un final capitulez, muşchii se relaxează, încep să respir, încep să văd în juru-mi, lumea se mişcă cu viteză, eu sunt la punct fix, în siguranţă. Şi mă bucur. Iarăşi simt voluptate, o plăcere obscen de mare. Mă dau jos şi picioarele încă îmi tremură. Pe faţă e lipit un zâmbet tâmp care rămâne acolo mult timp. Iar corpul îmi e cald, inima bate cu putere…sunt încă acolo, aş putea să o mai fac o dată, dar aleg să plec. Păstrez senzaţia cât pot de mult şi îmi promit o dată viitoare. Şi am răbdare să se ivească. Asta e răbdarea?

Mai vreau o îmbrăţişare!

//

Anunțuri

Un gând despre “Toate la timpul lor

  1. Pingback: Dorință. Credință. Lecție de viață | Olandezul Zburător...

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s