Darul iubirii

Mult timp am crezut că mi-am pierdut locul în sufletul cuiva drag. Până ieri când am riscat şi am dat un telefon. Am aflat că mă iubeşte. Mi-a fost uşor să accept darul iubirii. Dar mi-a fost uşor abia ieri. Înainte nu-mi dădeam voie să fiu iubită şi de-asta credeam că am pierdut locul. Locul era tot acolo, doar că eu ani de zile m-am încăpăţânat să nu mă aşez. De ce? Pentru că la un moment dat eu am făcut o prostie. Sau mai multe. Şi am crezut că sunt rea şi că nu mai merit acel loc. Pentru că el a făcut o prostie sau mai multe şi am găsit de cuviinţă să-l pedepsesc. Ce prostie, când iubirea e mai presus de toate acestea. Ea este şi atât.

Eram în maşină, pe locul din dreapta, la semaforul din faţa Hanului lui Manuc. În dreapta mea oprise un microbuz. Am ridicat ochii şi am primit un dar. Şoferul microbuzului, un băiat tânăr, mi-a zâmbit. Toată dragostea din lume a pus-o în zâmbetul acela. El a avut de oferit un dar în acel moment, iar eu s-a întâmplat să fiu acolo. Am întins mâna şi l-am luat. Atât de multă iubire a fost în acel zâmbet că mai am încă, am mai păstrat, pentru zile negre. Cum ar fi fost să nu primesc darul lui, doar pentru că soţul meu era în stânga la volan? Ori doar pentru că am soţ? Ori din cauză că poate el avea soţie? Nu, nu se cade ca o femeie măritată să primească zâmbete pline de iubire. Ori ca o femeie măritată să primescă zâmbete de iubire de la un bărbat însurat. Ntz, ntz, ntz. Ei bine, uite că eu am primit. Şi sunt tot măritată. Nu am dat nimic în schimbul acelui zâmbet, nici măcar un alt zâmbet gol. Nimic. Am luat darul şi-am plecat. Nici mulţumesc n-am spus. Şi ştiu cu toată fiinţa mea că nici nu aştepta nimic. A avut de dat şi a dat.

Mă uit la Victor. An de an mergem la mare şi în fiecare zi îşi face prieteni noi, se joacă cu copii noi. Sunt relaţii fireşti, se întâlnesc pe plajă şi se joacă. Este evident că se plac, că există afinităţi, altfel s-ar juca toţi cu toţi. Dar nu, se strâng câte trei – patru. Uneori chiar doi. Uneori chiar doi, fată şi băiat. Şi ca viitoare soacră ce sunt, mă întreb:oare îl place? Oare o iubeşte? WTF, sunt nebună? Normal că se iubesc, sunt cei mai buni prieteni, se sorb din priviri, îşi dăruiesc totul în fiecare secundă, tot soarele e în ochii lor, se ating, oferă şi primesc, aici şi acum. Mâine nu există, ieri nu contează. Şi sunt fericiţi. Ei nu se întreabă dacă sunt frumoşi sau urâţi, dacă sunt graşi sau slabi, dacă mâine va trebui să-i mai ofere ceva dacă azi a făcut-o. Se bucură de iubire şi atât. Aici şi acum.

TE_M3237Numai noi nu mai suntem în stare de aici şi acum.

Eu am de oferit iubire. Nu pentru oricine, ci pentru tine. E treaba mea de unde o am şi de ce vreau să ţi-o dau ţie… Şi nu o accepţi pentru că am doi copii, pentru că am un soţ, pentru că sunt grasă, pentru că altădată te-a durut, pentru că te simţi obligat să-mi oferi ceva în schimb şi nu vrei să-mi oferi şi te gândeşti că o să mă doară. Bullshit. BULLSHIT. BULLSHIIIT. Nu cred o iotă. Nu vrei să primeşti pentru că ţi-e frică. Asta pot să cred. Nu vrei să primeşti pentru că îţi închipui că vrei mai mult decât am eu de oferit. Dar tu doar îţi închipui ce şi cât am eu de oferit, prin prisma a ceea ce-ţi lipseşte ţie. Şi dacă tu nu ai nimic de dat crezi că nu am nici eu de dat. Sau, îţi închipui că îţi voi cere ceva în schimb iar tu din diverse motive nu ai sau nu vrei să-mi dai. Primeşte darul meu şi bucură-te de el, nu vreau nimic în schimb. Ori poate te gândeşti că e prea mult ce vreau eu să-ţi dau şi tu nu ai nevoie…Poate, dar nu ai de unde să ştii pînă nu vezi ce am de dat. Poate că este doar o carte…

Şi te gândeşti ca un om bun ce eşti, că iau de la copiii mei sau de la soţul meu ca să-ţi dau ţie. Nu iau de la ei. Este darul pentru tine. Şi dacă tu nu-l iei, nu-l ia nimeni. Aşa cum dacă eu nu primeam zâmbetul şoferului, cu siguranţă l-ar fi păstrat şi mi l-ar fi dat altădată, poate într-o altă viaţă. Pentru că acela era darul meu. Nimeni altcineva n-ar fi simţit iubirea pe care am simţit-o eu. Ar fi fost un zâmbet tâmp lipit de geamul unui microbuz.

Eu am un dar pentru tine iar tu stai şi te întrebi ce este, cum este, dacă trebuie să-l dau, dacă trebuie să-l primeşti, ce va urma, ce va fi, cum va fi…şi mă întrebi şi pe mine. Nu ştiu. Nu am nici cea mai vagă idee şi nici nu cred că mă interesează ce va să fie. Eu ştiu că am ceva de dat. Pentru tine, nu pentru altcineva şi că nu iau de la nimeni. Darul e la mine şi probabil, cândva o să fie posibil să ţi-l dau şi o să ai încredere să-l primeşti.

Anunțuri