Să respiri viaţă

M-am tot lăsat inspirată de tot felul de muze, care mai de care mai misterioasă, mai elegantă, mai diferită, de mare inspiraţie şi profunzime.

Dar muza mea cea mai dragă este tatăl meu. Am mai scris oare despre el? Hmmmm, n-am chef acum să caut prin arhive.

Îi plăcea să-mi spună poveşti. Îi dădeam titlul – ohoho, ce mai titluri inventam, cât puteam eu de grele – iar el spunea povestea. Trebuia să-i spun dinainte câte zile să dureze povestea. Uneori alegeam o zi, alteori o lună, în funcţie de titlul ales – dacă titlul era de mare inspiraţie, speram să aflu finalul într-o zi, dacă era mai slăban aveam răbdare să prelungesc povestea…eram convinsă că îşi făcea un plan dinainte, în funcţie de ce-i ceream eu. Acum ştiu că nu-i aşa. Când am mai crescut l-am rugat să le scrie. Simţeam probabil că zilele în care-mi spunea poveşti se vor sfârşi cândva şi îmi doream să le am. A încercat, dar cuvintele nu se legau. El era un povestitor, nu un scriitor. Sau poate nu putea să facă poveşti decât pentru mine…Cine mai poate ştii? Eu ştiu dar mă prefac că nu.

Când eram la liceu am dus colegelor o poză cu tata şi le-am spus că este iubitul meu…toate m-au invidiat pentru că era frumos. Dar frumos frumos, nu oricum. Apoi le-am spus adevărul şi m-au invidiat şi mai tare J

Când m-am îndrăgostit prima dată, de băiatul nepotrivit, desigur, tata a fost cel care a găsit ce să-mi spună. Am ştiut de-atunci că i-a fost greu, acum, când am şi eu copii, mi se taie respiraţia când îmi aduc aminte. N-a fost ceva de genul “Lasă tată că o să trecă”, a fost cum aş povesti eu cu cea mai bună prietenă cum mi-am tras-o cu unul, eventual beată moartă şi apoi m-a părăsit…adică cu ruşine, cu vinovăţie, cu tot tacâmul. Aşa era tata.

Era topograf şi 90% din timpul cât a lucrat, a fost plecat în delegaţii. Jobul perfect pentru un tată care nu-şi doreşte prea mult să fie cu familia, aş zice. Dar nu-i aşa. La noi nu a fost aşa. Am avut cea mai mişto copilărie.

A fost suficient de deştept încât să-şi ia o femeie cu aceeaşi meserie ca el. A fost atât de inspirat încât să aleagă o femeie care să aibă acelaşi şef ca el. Şi plecau împreună. Cât de tare e să fii tânăr, să fii îndrăgostit şi să călătoreşti împreună cu persoana iubită? Foarte tare, vă spun eu. Şi să fii şi suficient de boem încât să nu alegi numai oraşe mari cu hoteluri de 5 stele, să alegi sate din vârf de munte, ori din inima Deltei, ori litoralul? Şi să alegi să stai în gazdă, să cunoşti oameni, să ţi-i faci prieteni, să te joci cu copiii oamenilor, să-i iei cu tine în concediu? Să te joci cu animalele, să te roage băbuţa să prinzi roiul ce-a roit şi să te sui în copac cu mâna plină de miere ca să aduci albinele la loc în stup? Să îţi iei nevasta şi copilul, să întinzi cortul pe o plajă pustie, să găteşti la primus şi să te bucuri de mare mai bine de o lună? Asta e viaţa.

Şi când toate erau aşa faine, am apărut eu. În cele mai multe familii, echilibrul ar fi fost perturbat. La noi nu. Când aveam 8 luni mergeam pe malul Dunării, pe motocicletă, între picioarele lui tata…nu avea curaj să mă lase singură în ataş aşa că trăiam viaţa periculos de la el din braţe.

M-au luat cu ei peste tot. Stăteau în gazdă şi primea mama câte un ficăţel de pasăre…mi-l făcea într-o crăticioară verde pe care încă o mai am, pe aragazul de campanie. Şi eram fericiţi. Sau mâncam ciorbă de ştir, din aceeaşi oală cu mulţi alţi copii…îi era silă mamei, dar mă lăsa. Şi bine făcea.

Iar tata, muncea de două ori mai mult, şi pentru mama, ca ea să poată sta cu mine. Venea seara acasă, mânca şi apoi eram împreună. Făceam grătar, jucam fotbal, ne urcam pe motocicletă, de multe ori mă lăsa pe mine să conduc până la cea mai apropiată gârlă unde ne scăldam până ne muşca frigul serii ori prea mulţi ţânţari, ori doar îmi spunea vreo poveste. Mai târziu, când am mai crescut, făceam politică pe margine unei sticle de bere. Şi erau perioade când muncea şi mai mult, asta ca să-şi termine lucrările cu câteva zile înainte de finele delegaţiei, ca să furăm câteva zile de concediu împreună pe undeva. Când am apărut eu, alegeau delegaţii fie la mare, fie la munte, ca să mă poată plimba pe mine în locuri faine.

Apoi am început şcoala…asta da dezechilibru! Nu mai puteam călătorii împreună din primăvară şi până toamna târziu. Eu trebuia să merg la şcoală. Şi mama a rămas cu mine în Bucureşti ca să merg la şcoală. Tata iar muncea mult ca să termine cu câteva zile mai repede şi să vină să stea cu noi. Şefii lui nu trebuiau să ştie asta. Aşa că dacă suna telefonul şi cineva cerea cu tata, aveam răspunsul în vârful limbii “Tata nu-i acasă, v-o dau pe mama”. Erau câţiva colegi de care nu se ferea, bărbaţi la fel ca el, care făceau totul ca să fie cu familiile lor.

Am intrat la liceu şi tot mai mergeam în delegaţii cu tata. Ba chiar pe la 16 ani m-a angajat, eram muncitorul lui. Asta ca să-mi câştig banii de îngheţată.

Cred că de la felul ăsta de copilărie mi se trage dorinţa mea de libertate. Un job care să-mi permită să călătoresc, disponibilitatea de a împacheta bagajul în jumătate de oră şi a-mi urma visul, toate astea le am de la tata. Plăcerea cu care mă apropii de oameni, preferinţa pentru oameni în faţa hotelurilor de lux, bucuria comunitarului, voluptatea lucrului pentru altul…şi dezavantaje desigur, ca să fie echilibru – problemele de a accepta ca autoritate o funcţie şi nu persoana…Tata nu avea şefi, singur îşi organiza treaba în aşa fel încât să termine la o anumită oră sau o anumită dată. Şefii erau doar pe hârtie, trebuia să ne ferim de ei. Nu aveau nici un rol, nu ei ne făceau viaţa să funcţioneze. De-aia nu înţeleg cum vine treaba cu „Nu-mi dă voie să plec, nu-mi dă concediu!” Hai nu pe bune, dar cine e şeful ăla care să dispună asupra unei vieţi, asupra unei familii? Astea-s blabla-uri, ştiu.

Dar ştiu că se poate şi cum vreau eu, ştiu că sunt şi oameni care se bucură să fie alături de familie. Ştiu că există şi oameni care-şi permit luxul de a fi spontani.

Ştii tu oare cât de fericită aş fi să mă suni şi să-mi spui „Hai să plecăm la mare, fă bagajul că ajung în jumătate de oră?”

Ştii tu cât de mult tânjesc să mai merg cu cortul? Oriunde

Ştii tu cât de tare mă oboseşte să fac planuri chinuite şi nici măcar alea să nu iasă?

Probabil că nici nu te interesează.

Anunțuri