Drumul regelui

De pe vremea când cam orice fetiță începe să viseze la propria ei bucătărie, eu visam la un zid alb, o mașină de gătit și la multe vase de cupru și alamă agățate de cârlige de sârmă, de jur-împrejurul bucătăriei, parcă îndemnându-te să le folosești. De-a lungul timpului am tot cumpărat diverse nimicuri care-mi sunt tare dragi, bucătăria există, mașina de gătit este și ea, o cheamă Tea iar de curând un cositorar a lucrat la acoperiș și mi-a promis că la iarnă, când nu va avea de lucru la acoperișuri îmi va lucra ce vreau eu din cupru…și nu am vrut nimic. Ciudat, pentru prima dată m-am întâlnit cu asemenea ofertă și am lăsat-o să treacă fără să mă întreb de ce, măcar. Ieri, o sclipire roșiatică, aspră, m-a smuls din visare. Am întors capul și am văzut doi ochi negri pe sub o pălărie de fetru și un zâmbet larg ițit printre mustățile lungi și subțiri. Dintre zeci de ibrice, cănuțe, tigăi și adevărate distilerii, mâinile lui de țigan deja începuseră să-mi spună povestea. Un foc mare ardea în curte, câțiva puradei se jucau în țărână iar el își ducea lupta de demult cu metalul. Toate obiectele aveau o poveste. Da, știu, țiganii sunt negustori talentați, da, știu, li s-a dus buhul că înșeală…dar ăsta este farmecul lor. Și-apoi o poveste, ca să fie adevărată trebuie ascultată din chiar gura celui ce-a construit-o. Un vas mic și ciudat mi-a atras atenția pentru că oricâtă imaginație am nu mi-am putut da seama la ce folosește. Țiganul râdea lângă mine și părea încântat de alegerea mea. Îi lipsea doar serpentina. Urma să o facă. Era o distilerie în miniatură, total inutilă. O făcuse doar ca să vadă dacă poate. Era lupta cu propriile lui limite. Și putuse. Era perfectă. Nu vroia să o vândă, vroia doar să se laude, vroia doar să știe că tot meșteșugul neamului său era pe mâini bune.

În dimineața asta cafeaua am făcut-o în micul ibric cumpărat de la țiganul cu ochii plini de poveste. Sorbi din cănuța de cupru.

DSC_0806-1

Deja te-ai obișnuit să te chem în călătoria mea. Cetăți vechi, soldați, cavaleri și tot atâtea povești, o adevărată oră de istorie. Horia, Cloșca și Crișan și roțile pe care au fost trași pentru că au îndrăznit să se revolte, pentru că au avut curajul să ceară. Știi că asta faci și tu cu mine? Știi că atunci când eu îți spun că vreau iar tu te faci că nu auzi, simt durerea lor? Știi tu oare că renunțarea mea a însemnat zdrobirea fără milă a fiecărui os, la fel cum ei au fost zdrobiți de roată? Dar n-am murit, mă plimb cu tine peste tot și scriu povești în care faci ce vreau eu, aleg să cred că le citești și că mă însoțești, iar tu poți face să fie reale.

După porția de istorie mergea de minune Drumul Regelui. Mă așteptam la poveste, la semnificații și am avut parte de un drum frumos, printre brazi. Unde întorceam capul vedeam numai brazi. Și mirosul de urzică amestecat cu cel de flori galbene aproape că mă îmbăta, aș fi vrut mai mult de la acel drum…iar tu-mi șopteai să am răbdare, toate la timpul lor. Ce ironie! Am mai auzit vorbele astea, tot de la tine, chiar de curând și nu le-am acceptat pe de-a-ntregul.

Am ajuns la un lac și mai să nu mă opresc. Am văzut zilele astea atâtea lacuri, ăsta nu părea să fie cu nimic deosebit. În ultiml moment am văzut, însă, barca. Aceeași barcă cu care te-am plimbat luni. Un vrăjitor iscusit a pus barca în calea mea, ca un semn că mă aflu pe drumul cel bun. Nu m-am oprit la barcă, am ales să merg mai departe, mai ales că acum șoapta ta era și mai puternică, urma să văd ceva ce nu mai văzusem.

DSC_0808

Și am urcat și-am tot urcat. Nu mai era de mult pădure, nici ac de brad în jur. Doar cerul albastru și norii. Nu mai aveam nici un dubiu, drumul ducea către nori. Urcușul abrupt nu mă lăsa să văd înspre ce merg. Doar norii. La început a fost și certitudinea că voi afla capătul drumului. Bănuiala i-a luat locul în curând. Mai sus, și mai sus, mai aprape de nori și așteptarea de a vedea ce este pe partea cealaltă și îndoiala că voi găsi ceea ce caut. Exact cum s-a întâmplat cu tine…am pornit încrezătoare și cu așteptări mari și am avut parte de chestii drăguțe, cât să mă ducă mai departe dar fără să-mi satisfac nevoia de senzațional, acel senzațional pe care îl afișezi,îl respiri prin toți porii. Drumul îngust, fără nici un fel de parapet m-a expus tuturor senzațiilor…într-o parte prăpastie, într-o parte zid, dacă-mi luam ochii de la drum mă lua amețeala și riscam să mă pierd. Așa cum , cu tine m-a luat amețeala, la fel cum risc să te pierd dacă nu țin drumul sau să mă pierd pe mine. Și am ajuns și sus, pe culme…mi s-a tăiat respirația. Dintr-o dată Toate la timpul lor a căpătat sens. Acum am știut ce-ai vrut să spui cu asta. Toată lumea se întindea la picioarele mele și mai mult decât atât era suficient să întind mâna și să apuc un nor, să modelez din el o lalea pufoasă pe care să ți-o dau în dar luni…

DSC_0814

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s