Lapte, iubire și regrete

Cu toate că pe primul meu născut nu am reușit să-l alăptez decât extrem de puțin, cu toate că alăptarea, atunci, a fost cel mai crunt chin pe care mi-l puteam imagina, cu toate că mi-am găsit cele mai bune scuze și că sentimentul de vinovăție nu exista, către sfârșitul celei de-a doua sarcini, când mă trezeam noaptea, simțeam în nări mirosul de lapte. Îl simțeam puternic, amintirea zilelor puține în care-l alăptasem pe Victor era atât de puternică încât parcă se întâmplase ieri. Și trecuseră 5 ani de atunci. Simțeam plăcere la amintirea acelui miros și mai ales dorință. Mi-am dat seama că-mi doream cu toată ființa mea să repet acea experiență. Chiar dacă eu o percepusem ca fiind distrugătoare pentru mine, corpul meu își dorea să fie din nou hrană pentru altcineva.

Citisem mult între timp, știam cât de bună și de benefică e alăptarea dar nu știam cum să fac ca să reușesc…Am mai scris în anii ce-au trecut cine mi-a fost de un real ajutor, am să mai menționez încă o dată doar două nume: Andreina Balog și Rox Duduș, cu toate că acum sunt mult mai multe fete care oferă ajutor…Acum 8 ani exista informația dar trebuia să sapi după ea, acum este peste tot, din fericire.

S-a născut Vlad și l-am avut cu mine relativ repede…m-am dăruit lui din prima clipă, cu bucurie, dar și cu frică. Mi-era frică de un nou eșec. Mi-a fost frică să-mi spun că-l voi alăpta 3 luni, ori 6 luni…9 luni deja părea atât de mult. De data asta știam că n-o să-mi mai găsesc scuze dacă o dau în bară. I-am împărtășit Andreinei gândurile mele, temerile că nu voi reuși iar ea m-a încurajat să mă bucur de moment, să las lucrurile să se întâmple, fără termene – cât va fi să fie! Și tot niște vorbe de-ale ei m-au însoțit pe drumul ăsta: alăptarea este ok atâta timp cât și mama și copilul se simt bine. Când unul dintre ei nu mai vrea, alăptarea nu își mai are sens…

Pentru noi a avut sens pănă acum, de curând. De câteva luni am început să mă surprind plecând brusc de lângă Vlad, în timp ce el sugea…gest însoțit mental de imaginea cățelei care-și alăptează puii deja măricei și brusc, se ridică să latre după ceva numai de ea știut, brutal, aparent fără milă. Iar Vlad, la fel ca și puiuții de câine, nu se împotrivea. A acceptat plecările mele senin. M-am întors către mine ca să-mi dau seama ce se întâmplă și am aflat că nu mai eram pe deplin mulțumită, nu vreun motiv rațional mă făcea să plec, era doar o reacție corporală…A fost momentul în care am luat în calcul înțărcarea. Și m-am surprins descoperită, citisem despre alăptare, despre mastite, despre pusee de creștere, dar prea puțin despre înțărcare. Am găsit sfaturi cum că e bine să pleci de-acasă câteva zile și se înțarcă copilul…mi s-a părut prea crud, nu aș fi putut să fac asta. Mie mi-e greu să-mi las copiii chiar și când am motive mai…umane, dar ca să comit o asemenea cruzime a fost peste puterile mele. Am mai găsit varianta cu mâzgălirea sânului cu carioca neagră și prezentarea lui ca fiind rănit…asta mi se pare hilară. Și crudă, deasemenea. În cei 2,8 ani de alăptat s-a întâmplat de multe ori ca Vlad să nu apuce bine sfârcul și să mă doară. De fiecare dată i-am spus să-mi dea drumul și să apuce din nou. După doi ani, când deja vorbea, un astfel de incident nu rămânea fără urmări. Se interesa dacă mă mai doare, se asigura că sânul este bine, că nu există răni. S-a întâmplat și să descopere câte o urmă…a refuzat să mai sugă un timp, pe motiv că mă doare. A avut mereu grijă de mine, i-a păsat, s-a asigurat că nu-mi face rău. Cum să-i fi arătat un sân maltratat cu carioca și să-l mint că el mi-a produs acea rană? Cum să-l fi făcut pe el vinovat de o închipuită suferință a mea? Nu ar fi fost corect…

Apoi varianta cu autoînțărcarea. Asta părea cea mai blândă dar din păcate, nu era pentru noi. Sau poate da? Cert este că, de la un timp, când Vlad se supăra pe mine, ca să mă pedepsească, refuza să mai sugă, refuza să mai împărtășească cu mine un dar cum altul nu există. S-a întâmplat asta și la începutul vacanței noastre, a adormit în vreo două seri fără sân. Apoi m-a întrebat cu toată seriozitatea din lume strânsă în ochișorii lui: mai ai ți? M-a luat pe nepregătite, nu mă așteptam la asta, iar răspunsul a venit pe neașteptate: NU. Nu, nu mai aveam disponibilitate. Și asta a fost tot. Sunt mai mult de două săptămâni de la acel NU și nu a mai cerut, nici măcar nu a mai pomenit…

Cum mă simt eu?

În primul rând mirată. Mă așteptam să fie grea înțărcarea, o percepeam ca pe o luptă. A fost de fapt o cerere și un refuz. A fost pentru mine o lecție, un omuleț care mi-a arătat cum se primește un refuz. Nu s-a schimbat nimic, la fel de mult stă la mine în brațe, la fel de des îmi spune că mă iubește, la fel de mult se pisicește pe lângă mine cerându-mi o confirmare a faptului că-l iubesc. Lumea lui este suficient de solidă cât să nu se năruie de la un NU. Nu a fost loc de interpretări, de îndoieli, de crize. Omulețul meu drag știe că-l iubesc chiar și atunci când îl refuz. Și cum naiba să nu mă mir, când întâlnesc în munca mea adulți a căror lume se năruie de la un NU, sunt adulți care au nevoie de multă muncă pentru a reuși să fie rezonabili când primesc un NU???

Mă bucur pe de-o parte că s-a încheiat. Nu trăiesc senzația despre care am mai auzit pe la alte femei, cum că în sfârșit sunt stăpână pe corpul meu…o să revin la asta. Dar simt că sunt îndreptățită în sfârșit să mă îndrăgostesc din nou. Simt libertatea de a privi cu dragoste și cu speranță către un anume bărbat.

Cât despre corpul meu, acesta a fost complet atunci când alăptam. Atunci m-am simțit deplină, completă, naturală. Doar în acea perioadă mi-am folosit corpul la capacitate maximă. Să dai viață, să fii hrană și adăpost, ăsta e cel mai înalt munte pe care-ți poți urca corpul.

Îmi aduc aminte, la prima sarcină, când Răzvan a simțit pentru prima dată copilul care mișca în mine…am văzut în ochii lui bucurie, mirare și mai ales regret. M-am simțit atunci binecuvântată că pot purta în mine viață, nu bănuiam că pot să fiu și hrană.

Îmi spun oamenii să mă bucur că am băieți, că femeile se chinuie…Mie îmi pare rău că nu am și o fată, femeile sunt binecuvântate, ele au șansa să înfăptuiască ceva ce bărbații nu cred că pot cuprinde cu mintea ori cu sufletul. Să fii femeie e un dar, nu un chin. Să dai viață altui om este miracol, este magie.

De-aici vine regretul, pentru că da, simt și o mare tristețe acum, la mai bine de două săptămâni de la înțărcare. După ce alăptarea a devenit ceea ce trebuia să fie din prima clipă și anume DAR, am privit cu speranță la viitor. Îmi doream și un al treilea copil, îmi doream să mai nasc și aveam sentimentul plăcut că voi mai da acest minunat dar și altui copil. Răzvan însă nu mai vrea, așa că mă regăsesc acum cu un mare, extrem de mare regret. Aproape că nu vreau să accept că nimeni, niciodată nu va mai primi darul meu. Și asta e foarte trist. Abia ăsta mi se pare un sfârșit. Și este sfâșietor de trist. Este sfârșitul meu ca femeie. În ciuda marketingului, în ciuda teoriilor feministe și mai puțin feministe, în ciuda imaginii total sexualizate și de ce nu, chiar pornografică pe care o are femeia astăzi, eu m-am hrănit cu feminitate atâta timp cât mi-am îndeplinit funcția ancestrală, aceea de a naște și de a hrăni cu lapte și iubire. Dacă astea nu sunt, e doar tristețe.

Anunțuri

Un gând despre “Lapte, iubire și regrete

  1. 26 Iulie – ultima zi din viata mea de mama „alaptatoare”. Maria, 2 ani si putin peste 9 luni…La fel de trista ma simt, plus furioasa, pentru ca ne-am oprit din cauza neatentiei mele. M-am intepat (profund) cu un ac dupa ce i-am recoltat niste probe de sange unei paciente cu hep.C 😦 O fi, n-o fi ceva…nu am putut sa „car” asta. Pentru Maria pare sa fi fost usor. Am fost plecata 3 zile, era obisnuita sa fiu plecata, la intoarcere am plecat la tara impreuna, acolo copii, agitatie, joaca, mi-a cerut odata tzi, i-am dat, efectiv l-a lins doar, s-a lins pe botic, a facut „miam” si a plecat la joaca. Nu mi-a mai cerut de atunci, insa eu am simtit nevoia sa-i explic cum ma simt. In fund a durut-o :p , dar pentru mine a fost eliberator…
    Te imbratisez cu drag!

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s