Primul. Și al doilea

Mai demult, mie-mi pare o veșnicie, mă provoca o mare doamnă să povestesc despre celălalt. Îmi amintesc că am citit pe nerăsuflate articolul și (m)i-am promis că o să scriu și eu unul ca răspuns. Nu a fost o promisiune doar ca să scap de discuția care mi se părea provocatoare și dureroasă. A fost o promisiune asumată. Doar că nu a fost timpul, nu aveam lucrurile clarificate. Nu că acum le-aș avea. Nici nu cred că le voi avea vreodată. Dar acum simt că aș putea să încropesc cât de cât un răspuns.

De când Ina a scris despre celălalt, de multe ori am privit către plozii mei în acei termeni. Sau măcar am încercat. Dar nu-mi iese. Pentru că la mine nu există celălalt. Este Primul și Al Doilea. Celălalt este al vecinului, al verișoarei…nu e al meu.

Dar, chiar dacă asta e clar, întrebările rămân totuși. Și sunt întrebări pe care mi le-am pus și eu înainte să apară Al Doilea.

Când am aflat că Primul crește în mine am simțit…panică, bucurie, frică, euforie, disperare, mândrie, fericire. Și după ce m-am obișnuit cât de cât cu hormonii, după ce-am căzut la pace, a rămas bucuria și mândria. Dar o mândrie imensă. Încă îmi amintesc mândria. M-am simțit toată sarcina ca și când eram singura, unica gravidă din lume, ca și când toți ar fi trebuit să fie uimiți de miracolul care mi se întâmpla numai mie. Apoi a apărut minunea, în carne și oase, iar mândria mea care oricum era imensă, a mai crescut de vreo 20 de ori. Sau de 200 de ori. Poate chiar de 2000 de ori.  A fost cel mai minunat bebeluș, frumos, deștept, perfect, perfect, perfect și perfect. M-am extaziat la primul zâmbet, la primul dinte, la primul kk la oliță, la prima băiță, la prima ori primul orice. Primul orice din viața lui Primul a fost scrijelit cu cuțitul sau mai bine marcat cu fier încins în sufletul meu ca o mare minune. Absolut tot mi se părea extraordinar, nu mai trăisem așa ceva. În plus făceam toate eforturile ca el, Primul, să beneficieze de tot: masaj, gimnastică în apă, muzică, aer, excursii, absolut tot ce exista, iar ce nu exista am inventat eu. Asta ca să nu care cumva să-i știrbesc perfecțiunea, ca să aibă un start bun, ca să i se dezvolte și capacitățile pe care poate nu le avea….Da, aici intră și cumpărăturile de lucruri absolut inutile și mai ales aberante pe care nu le-am folosit vreodată, și crizele de isterie că TREBUIE să facem mai știu eu ce căcat, ca să potențăm geniul copilului. Tot în această perioadă am aflat ceva ce în timpul sarcinii nu știam și nici nu observasem: mai existau și alți copii, acel celălalt de care povestea Ina. Existau ceilalți mai buni sau mai răi, mai frumoși sau mai urâți, ceilalți care-mi erau dragi și ceilalți care-mi erau indiferenți. Doar Primul era unic și irepetabil. Și mai ales perfect. Chestia asta a durat cinci ani. Până a apărut Al Doilea. Din acel moment pe acest pământ au existat doi unici, perfecți amândoi 🙂

Când eram în spital încă, cu Al Doilea și când ne începeam noi marea dragoste, o parte din sufletul meu era sfâșiată de-a dreptul pentru că-mi era extrem de dor de Primul. Durerea că nu-l aveam pe Primul era mult mai intensă decât bucuria că eram cu Al Doilea. Nu știu să explic. A fost momentul în care aluatul creștea, cred. Cert este că simțeam cum mă rup. Și pe lângă asta, a apărut foarte clar în conștiința mea că Primul a avut cinci ani numai ai lui, nu i-a împărțit cu nimeni, în timp ce Al Doilea nu a avut nici măcar o zi numai a lui. Din chiar prima secundă a împărțit totul cu Primul. Aici e paradoxul. Cu toate că încă de la început a fost mai bogat, pentru că în afară de mamă și tată a avut și frate, Primul a fost și el mai bogat tocmai pentru că nu a avut frate. Și cu toate că mie îmi era milă cumva și mă gândeam cu teamă și durere că i-am răpit lui Primul singurătatea la părinți de care se bucurase cinci ani, priveam cu milă și către Al Doilea care urma să nu cunoască niciodată beneficiile Primului. În timp ce lui Al Doilea îi pot oferi orice și la acel moment darul poate să fie minunat, pentru Primul, cel mai minunat dar, de când are frate, este doar timp petrecut doar cu el. Pentru că el, Primul, știe ce înseamnă să fie doar el, în timp ce Al Doilea nu va știi niciodată. La început mi s-a părut sfâșietor, acum însă este detaliul care îmi dă mie echilibru atunci când nu sunt sigură că sunt bine împărțită între ei, când mă gândesc că poate i-am știrbit fericirea lui Primul, îmi aduc aminte că numai el deține această cunoaștere, indiferent câți copii voi avea eu.

Sarcina cu Al Doilea a fost la fel de fericită și în plus a avut și un pic mai multă…normalitate și un strop de conștiență în plus. Știam la ce să mă aștept și parcă am reușit să mă echilibrez mai bine și să păstrez amintiri mai profunde. Da, asta e ideea, am schimbat euforia de la Primul, cu profunzimea trăirilor. Și pe Primul mi l-am dorit, dar a fost o dorință a ceva ce nu știam. De data asta știam exact ce-mi doresc. Apoi a urmat bebelușia lui Al Doilea. Deja știam că există ceilalți, nu m-a mai surprins. Ba mai mult, priveam cu înțelegere către mamele care-și trăiau euforia Primului. Le lăsam pe ele să povestească despre Primul al lor și zâmbeam înțelegătoare pentru că eu știam deja că toți Primii sunt speciali și geniali și miraculoși. În plus față de aceste mame, eu știam și că Al Doilea este și el unic și perfect.

Al Doilea al meu nu a mai beneficiat de cumpărăturile inutile dar nu le-a simțit lipsa pentru că erau oricum inutile. Nici capacitățile nu i le-am mai potențat în mod artificial cu masaje, gimnastici și alte șmecherii pentru că aflasem între timp că sunt inutile. De fapt nu chiar inutile, ci că folosesc și ele ca antidepresive pentru mamă – un bun program care chipurile e pentru plod, are darul de a ține mama ancorată în social, ceea ce este de bine, până la urmă 🙂

La Al Doilea lucrurile au fost mai line, nu a mai existat TREBUIE decât în foarte mică măsură.

Nu-mi dau seama dacă pun mai multe poze cu unul sau cu altul, dacă vorbesc mai mult despre unul sau despre altul. Cert este că încă de la început mi-am dat seama că cei doi unici ai mei se aseamănă foarte mult dar sunt și extrem de diferiți și că nu îi pot compara pentru că o calitate în plus la unul nu înseamnă că e o calitate în minus la celălalt ci că celălalt are o altă calitate în plus…mda, cred că e greu de pătruns ultima frază. Cumva am vrut să zic că dacă Al Doilea este are simțul umorului nu înseamnă că Primul e ciufut, ci că Primul este precaut, să zicem. Iar dacă Primul e precaut, nu înseamnă că Al Doilea e inconștient, ci că are un echilibru fizic foarte bun, etc.

Știu sigur că întotdeauna când vorbesc despre doar unul dintre ei, în mintea mea mă raportez și la celălalt. Deci chiar dacă persoana din fața mea aude povești doar despre un copil la un anumit moment, sufletul și mintea mea îi povestește pe amândoi, pentru că ei sunt legați.

Primele chestii pe care le-a făcut Al Doilea au trecut cumva mai neobservate. Sau mai nepovestite. Între timp aflasem chiar și eu că toți copiii se cacă, că toți copiii au dinți, că toți copiii râd, că toți ajung să meargă, să se cațere, să orice…Ne-am bucurat de miracolul din fiecare primul al celui de-Al Doilea, dar nu așa cum te bucuri când vezi ceva nemaiîntâlnit, ci așa cum te bucuri când vezi că lucrurile au intrat pe făgașul normal, că se întâmplă așa cum e în firea lucrurilor să se întâmple. La Primul cred că am considerat că mi se cuvine toată acea fericire, am luat-o și nu am simțit recunoștință pentru că îmi este mie dat să o trăiesc. La Al Doilea am avut conștiința faptului că sunt o privilegiată că mă bucur pentru a doua oară de normalitate și am simțit recunoștință față de natură, față de Divinitate, față de mine, față de Primul…

copiii

 

Anunțuri

8 gânduri despre “Primul. Și al doilea

  1. No, eu ma bucur ca primul nu a apucat sa vada cum e sa fii singur, era prea mic sa-si aminteasca. Dar oricum uneori am o musca pe caciula pentru lipsa entuziasmului la al doilea, asa ca ma surprind inclinand balanta… poate unde e si fetita…
    In ultimul timp trb sa tin adevarate prelegeri, cu 4 ochi privindu-ma tinta, despre cum nu fac diferente, iubesc in mod egal, ma impart si ma consum la fel…
    Oare dezbaterile astea mai urmeaza si la nr. 5???

  2. Frumos spus :), in cazul meu primul e unic si al doilea e unica si intr-un fel simt ca tot ce nu am facut cu primul pentru ca nu am stiu, nu am avut timp sau nu am putut am compensat cu al doilea DACA am putut si fara sa ma simt vinovata. Intr-un fel si de fapt intr-un fel cert amandoi sunt PRIMUL 🙂

  3. Fain text, foarte fain.
    Îmi doresc şi eu un al doilea copil – din mai multe motive, unul dintre ele fiind că aş vrea să-i văd jucându-se amândoi.

  4. Cea mai mare teama a mea a fost ca nu-l voi putea iubi pe al doilea, la fel ca pe prima nascuta. Dar aceste temeri mi s-au spulberat imediat!
    Au fost momente cand fetita ma inteba pe care dintre ei ii iubesc mai mult. Dupa ce le-am explicat ca ii iubesc pe amandoi la fel de mult, pe fiecare in parte pentru ce este el, ca nu-i compar, acum este convinsa de acest lucru, dar a intervenit alta intrebare: „Pe cine iubesti mai mult: pe noi (adica nu pe mine sau pe fratele meu, stiu ca ne iubesti pe amandoi la fel) sau pe tati?” Dragut, nu?

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s