Depresia unei înghețate vesele

M­-am trezit cu poftă de înghețată. Dap, știu, pot cumpăra prima înghețată de la colțul străzii și lucrurile sunt rezolvate. Asta când ești om. Dar când ești cea mai minunată înghețată de vanilie din univers, lucrurile se schimbă puțin. Sunt mulți care vor spune că preferă înghețata de ciocolată ori poate pe cea de fructe. Nici o problemă, ei vorbesc de fapt despre gusturile și preferințele lor. Eu continui să fiu cea mai minunată înghețată de vanilie din lume. Am citit treaba asta într-o carte și mi-a plăcut atât de mult încât am realizat că măcar pentru cineva eu sunt cea mai minunată înghețată 🙂

Dar ce mă fac cu pofta mea? Nu dispare până nu mănânc înghețata perfectă.

Sunt multe feluri de înghețată, ai de unde alege și cu toate astea e atât de greu să găsești combinația miraculoasă…

Ies pe stradă și prima înghețată care-mi iese în cale este cea la cornet, la dozator, de cacao, de vanilie sau asortată. 3 lei cornetul. Asta e cea mai facilă dar și cea mai nesatisfăcătoare înghețată. Tentantă, ce-i drept, doar întinzi mâna și o ai, dar ce naiba să faci cu ea? De-îndată ce-ai apucat-o, dacă nu ești atent se înclină și cade ca o fleașcă la picioarele tale. Minunat, nici nu apucasei să guști! Sau, apuci cornetul, faci doi pași de lângă dozator ca să nu creadă vânzătorul că ești disperat și lingi…asta ar trebui să fie cea mai tare senzație ever, o limbă încinsă și pofticioasă pe înghețata rece…și fleașc, înghețata toată-i la picioarele tale. Fuck. Îți promiți ca data viitoare să fii mai atent. Vine data viitoare, apuci cornetul bine, de data asta ți l-a dat înfășurat în șervețel, pesemne dozatorul e mai de soi, o ții dreaptă, potolești limba pofticioasă ca să nu o lingă prea apăsat. Și merge, un pas, doi, o limbă, încă una, îndrăznești chiar să și muști și înghețata rezistă. Wow, ce fericire! Deodată, din senin se produce catastrofa, de peste tot începe să se scurgă pe mâna ta o zeamă scârboasă, rece și lipicioasă care promite ca la prima mișcare să-ți murdărească hainele. Și ca să știi că se va ține de promisiune, se scurge cu tupeu pe pantofii noi și frumos colorați. Lingi cât poți de repede, pe toate părțile, nu mai e nici o placere, e disperare,  lingi ca să salvezi situația, apoi îți vine ideea salvatoare, să scapi de șervețelul care mustește de zeama grețoasă. Îl apuci cu mâna liberă și în secunda aia realizezi că a fost o capcană, acum ai două mâini din care curg zoaie și o înghețată jalnică. Între timp, cornetul a cedat și el, e moale ca o foaie de prăjitură însiropată, contribuie și el la catastrofa generală. Fleașc, o lipești în primul coș de gunoi…ai scăpat destul de ieftin, doar câțiva stropi pe pantofi și geanta năclăită în procesul de căutare a șervețelelor. Este momentul solemnei promisiuni: jur că niciodată, dar niciodată nu mai mănânc înghețată de la dozator.

Și cauți cu furie o ladă frigorifică. Speri la o ofertă generoasă, speri să ai de unde alege. Iată și prima ladă, ițești ochii prin geamul ușor aburit și ești profund impresionat de lipsa de opțiuni: înghețată de vanilie cu înveliș de ciocolată, înghețată de ciocolată, înghețată de căpșuni cu glazură de ciocolată albă și alte câteva variațiuni pe aceeași temă, cu alune sau migdale. Pe băț sau la cornet. Cum trauma cornetului este încă proaspătă, alegi una pe băț. Plătești, îți apuci obiectul poftei și pleci. Desfaci hârtia și surpriză! Înghețata e topită, lada stă în soare și nu face față căldurii. Asta e, data viitoare mai multă atenție.

Apare data viitoare, cu lada la umbră. În ladă, aceeași ofertă amețitoare. Alegi tot o înghețată pe băț și de data asta o pipăi ca să te asiguri că-i tare. Rezistă mâinii tale, așa că o iei. Totul pare în regulă de data asta, dar teama îți încolțește în suflet, nu ști la ce să te aștepți. Ai în față o înghețată  pe băț, tare, semeață, da, desigur, ca un falus. S-o lingi? Neeeee. Are glazură, așa că muști…glazura se crapă în zeci de bucăți care cad și-ți lasă în mână o înghețată nudă, golită de orice farmec. Mda, nici de data asta n-ai avut noroc 😦

Și renunți. Dar iată că în pauza de prânz, colegul de la etajul doi, cel care-ți gâfâie în ceafă în fiecare dimineață când urci cu liftul către biroul tău, te invită la o terasă. Accepți fără rezerve cu gândul la înghețată. E o terasă de fițe, promite o înghețată pe măsură. Apuci nerăbdătoare meniul, un meniu special pentru înghețată, vreo 10 pagini de înghețate, cu poze spectaculoase. Simți o excitație intensă, alegi cea mai apetisantă înghețată și o aștepți cu emoție. Apare la orizont, e chiar mai frumoasă ca-n poză. Un bol generos în care se lăfăie voluptoasă o creatură ce promite să fie o minunată înghețată. De data asta nu-i nici cornet, nici băț, ai linguriță. Apuci delicat lingurița, în definitiv tânărul din lift vrea să vadă grație nu o mică sălbăticiune care devorează cu poftă o înghețată, și guști. Frișcă. Frișcă caldă. Cauți disperată ceva de o consistență mai…glaciară. Găsești ceva tare. O cireașă confiată. Ok, ok, asta e bună, dar unde naiba-i înghețata? Te-apuci și lingi rapid frișca provocându-i tânărului tot felul de reacții. Când în sfârșit ajungi la înghețată aceasta e topită de mult…un lapte rece cu gust de ce vrei tu, zace pe fundul cupei, sfidându-ți simțurile excitate. Păcat. Mai bine-l lăsai să-ți gâfâie în ceafă 🙂

Te consolezi la gândul cutiei de înghețată pe care-o ai în congelator. Ai ales-o cu grijă din supermarket, are exact aroma și consistența dorită.  Îți promiți un film bun cu cutia de înghețată în brațe. Ajungi acasă pe seară pentru că doar ești corporatist, te-așezi comod între pernele de pe canapea, cu laptopul în brațe și cu cutia lângă. Începe filmul, scoți capacul cutiei și, dar-ar dracii, e bocnă. S-a îndoit lingurița. Se pare că nici o bucurie nu-ți oferă viața. Trântești cu ciudă cutia și-aștepți să se dezghețe. O scenă de amor îți taie răsuflarea, până și înghețata începe să se topească…Iei din nou lingurița, acum pare să fie ok, dar laptopul îți spune că tocmai ai primit un mail. Citești mailul, e urgent, este de la un client important, îi răspunzi. Când iei din nou cutia, un ghețar de vanilie plutește într-o mare de lapte topit. Bleah…

Abia după ce crezi că ai încercat tot, îți vine ideea salvatoare – acele înghețate pe care le hotărăști tu: o cupă de malaga, una de pina colada, mentă, fistic…Daaaaa, aia e! Privești galantarul ce găzduiește zeci de sortimente sparte în și mai multe senzații și emoții și mintea-ți în extaz  lucrează repede, acum ai în sfârșit de unde-alege: patru cupe, șase cupe, câte vrei tu, combinația perfectă, îi spui vânzătoarei, se execută, îți iei cutia și savurezi în sfârșit o înghețată decentă și-ți spui că rămâi fidel lui Betty Ice. Mda, nu e reclamă la Betty Ice, dar e înghețata mea preferată 🙂

Puțini sunt însă cei care știu că o înghețată nu trebuie să fie doar decentă, doar satisfăcătoare. Ea poate să fie…perfectă. Nu mi-a plăcut niciodată înghețata de ciocolată. Ciocolata este ciocolată, poți cădea în păcatul ciocolatei. Înghețata de ciocolată singură este…tristă, este depresia unei înghețate vesele J

Și cine și-ar dori o astfel de înghețată? Eu. Eu, pentru că eu am curaj să văd dincolo de ce vrea să fie văzut. Eu am descoperit în vara asta înghețata perfectă, o înghețată de ce vreau eu la care adaug o cupă generoasă de înghețată de ciocolată neagră. Știți cum e înghețata de ciocolată neagră? Închide în ea tot amarul înghețatelor. Nici fir de zahăr, nici fir de lapte. E aspră, brutală, aproape că te zgârie, nu poți s-o lingi, nu e cremoasă, e greu de înghițit, se desface în bucăți care se-amestecă cu celelalte arome și fac ca înghețata care era doar decentă pentru că era leșinător de dulce, să fie acum  perfectă. Înghețata veselă cu concentrat de tristețe amară este tot ceea ce-mi doresc.

Iar eu, eu sunt cea mai minunată înghețată din lume. Știi turcul de pe Lipscani care vinde înghețată? Dacă privești spectacolul o să constați că puțini sunt cei care-ndrăznesc să se apropie. Sunt cei care nu știu cum este și când văd prețul se sperie și sunt cei care știu. Și-ar dori să lingă înghețata ciudată și să ronțăie cornetul crocant dar pentru asta e nevoie să-l înfrunte pe turc. Nu-i suficient să-i plătești înghețata, trebuie să o vrei, să ți-o dorești, să-ncerci să i-o iei, să ai răbdare, să te joci, ba chiar să simți dezamăgire și umilință când ți-o aruncă la picioare…E o înghețată muncită, e lipicioasă, rămâne agățată de cornetul ei, de linguriță, de bățul care-o bate. Nu-i place să fie singură, stă tot timpul lipită de ceva. Și își așteaptă răbdătoare limba ce-o va topi în cea mai perfectă senzație.

inghetata

Anunțuri

2 gânduri despre “Depresia unei înghețate vesele

  1. Și mie tot cea de vanilie îmi place cel mai mult. Dar uneori, ca să împac și capra și varza, îmi iau din cea care are o parte de cacao și una de vanilie și musai îmcrăcată-n ciocolată ! 😛

  2. Pingback: Aripi | Olandezul Zburător...

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s