Când cuvintele se-ncăpățânează să tacă

Cuvintele au dispărut în nori, s-au dus și nu mai sunt. Neputiința pune stăpânire pe mine, nu știu ce să fac, îmi spun că totul este în regulă, că mi-ai spus tot ceea ce aveam nevoie să știu. Îmi dau seama că este suficient într-adevăr, că micile detalii gen unde ești, când te întorci, ce faci, nu ar schimba cu nimic lucrurile. Ori poate le-ar face să fie banale și-atunci n-ar mai avea nici un rost.

Accept cu multă răzvrătire tăcerea ta și-mi pecetluiesc și eu buzele. Am zis să-ncerc, să aflu ce vrei de fapt să-mi spui când taci. La început a fost durerea, am simțit durere în tot corpul, fiecare respirație rupea încă o rană și încă o rană și încă una. Sunt răni vechi, nu-s făcute de tine, doar tu îmi ceri acum să le vindec. Și bine faci! Lacrimile țâșnesc în locul cuvintelor și mângâie rănile vechi, care încep să se închidă și să treacă. Doar unele, cele săpate adânc rezistă încă. Dar lacrimi am destule să vindec și-un batalion.

Apoi, o mână de copil mi-aduce o inimă de piatră. Am recunoscut-o îndată,  știam că e a ta, dar nu am înțeles ce vrei să fac cu ea. Acum știu, dar despre asta scriu într-o altă zi. M-am întins pe pământul fierbinte și plin de buruieni și am încremenit așa, fără cuvinte, fără lacrimi, fără gânduri, fără speranțe, fără dorințe. Golită de orice.

Și am știut atunci că lacrimile calde și sărate care-mi mângâie buzele sunt sărutările tale, că nu eu îmi vindec rănile cele vechi ci tu faci asta, pentru că ești un om bun și pentru că vrei să fiu întreagă.

Am privit cerul plin de nori și am înțeles cât de greu îți este și ție, ce tulbure ești și cum nu știi ce să faci. Ți-am văzut lupta cu demonii tăi și cu demonii mei.

Am ascultat apoi vântul care vuia-n acoperișul casei și ți-am auzit strigătul de furie. Ți-am trimis o ploaie caldă care să te liniștească și am aflat că pot.

Privește luna la culcare și vei primi sărutul meu de noapte bună. Ascultă-ți apoi pleoapele, dacă sunt grele lasă capul pe pernă și simte îmbrățișarea mea, mă cuibăresc la pieptul tău, te-colăcesc cu mâinile și te țin așa toată noaptea. Dacă nu te ascultă și somnul ți-l alungă să știi că-s tot acolo lângă tine și nu mi-e somn,  am chef de joacă 🙂 O să dormim mai târziu, e timp destul.

Iar dimineața când te scoli, privește cerul și o să știi, dacă nici un nor nu-l tulbură înseamnă că-s foarte liniștită, poate dorm încă… Dacă e mohorât și negru înseamnă că tristețea m-a cuprins și am nevoie de tine ca să aflu din nou unde-i soarele. Și-i semn de fericire când nori mici și pufoși plutesc pe cerul mare.

Vei știi furia mea când tunetul îți va strânge stomacul ca-ntr-o gheară. Caută atunci către fulgerul care-ți va arăta unde sunt. Iar dacă cerul varsă ploaie înseamnă că lucrurile se vor liniști.

Când vezi prima lalea din an să știi că este ziua mea și că mă bucur să te primesc în dar.

Privește-apoi la steaua care sunt și află că te-aștept cât e nevoie. Și amintește-ți de fiecare dată că ți-ai suflat dorința în sclipirea mea.

DSC_0226-1-1

Anunțuri

3 gânduri despre “Când cuvintele se-ncăpățânează să tacă

  1. Îmi plac foarte mult textele scrise de tine dar, e greu să găseşti un comentariu potrivit atunci când vrei să dai asta de înţeles. De fapt, acest comentariu vine doar pentru a te asigura că acel „like” pe care l-am dat acestei postări nu este nicidecum unul gratuit. 😉

  2. Pingback: Aripi | Olandezul Zburător...

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s