Inima de piatră

Pretexte de femeie răsfățată. Știu că așa ai gândit. Și totuși mi-ai făcut plăcerea și mi-ai trimis un dar. O mână de copil blond mi-a întins o inimă de piatră. Am recunoscut-o imediat, n-am avut nici o-ndoială. Dar chiar și-așa, am început cu întrebările, doar mă cunoști deja destul de bine 🙂 Ce-nseamnă asta? De ce-i de piatră? Ești împietrit, n-ai sentimente? Asta vrei să-mi spui? De ce nu mi-ai dat-o mie direct? De ce ai folosit o mână de copil? De ce? De ce? De ce? Am luat-o, m-am uitat la ea, ba chiar i-am făcut o poză ca să-ți arăt că am primit-o și-apoi am pus-o în săculețul de organza în care păstrez toate ce mi-ai trimis în jocurile tale – un drac de mare și câteva scoici. Le-am închis în geantă și nu m-am mai gândit la ele. Era prea multă gălăgie-n mintea mea, eram prea ocupată cu nimic, nu mi-am făcut atunci timp ca să primesc darul tău așa cum se cuvine. Să mă ierți, iubitul meu…

DSC_0214

Pe seară, din seninul cerului în care-mi linișteam temerile, o pasăre albastră mi-a ciripit răspunsul: o mână de copil, da, pentru că numai ea ar fi găsit ascunzătoarea. Numai un copil putea să creadă că dacă sapă în nisip va găsi o inimă de piatră. Eu mi-am ascuns demult sufletul de copil, atât de bine că am și uitat de el, dar mi-ai reamintit tu și-am început să-l caut. Îți mulțumesc, iubitul meu…

Apoi întrebările s-au topit ca un cub de gheață uitat prea mult în apă…Am găsit inima ta pe fundul genții, printre rujuri. Am strâns-o cu putere în pumnul meu sperând să se înmoaie dar a rămas rece și tare. Am trântit-o cu furie de pământul crăpat sperând să se crape și ea și să răsară dinpântecele ei o lalea. Dar nu. Mă privea tristă, mirată că nu înțeleg nimic. M-am așezat lângă ea și-am renunțat la luptă. S-a făcut liniște, doar lacrimile mi se scurgeau pe buze dându-mi sărutul tău. Din nou mi-ai arătat ce trebuie să fac. Am luat cu grijă inima împietrită și-am sărutat-o, sărut sărat din lacrimile mele. A prins viață, s-a încălzit și-a tresărit. Zâmbea acum, se bucura că o-ngrijesc. Și-am râs și eu. Și-am sărutat-o iar, de data asta cu zâmbetul pe buze. Și am hrănit-o cu lacrimi și cu bucurie, și-am mângâiat-o și-am învelit-o-n palma mea. Am stat așa și am privit cerul și câmpul, pasărea albastră cânta, un iepure sălbatic cu picioroange lungi sălta prin iarba-naltă, iar eu mi-am amintit unde-am pus sufletul de copil. Am rămas până s-a întunecat. Am mers apoi în pat, luna aproape plină ne-a zâmbit și ne-a urat somn lin. În palma mea inima vie mi-a spus în șoaptă o poveste:

A fost odată ca niciodată o inimă de piatră fermecată. Și după ce a stat singură mult amar de vreme și după ce a trecut prin palme care n-au știut ce să facă cu ea, a găsit în sfârșit o fată care-a făcut-o să tresară. Și-n fiecare seară îi șoptea fetei cuvintele magice pe care doar o inimă fermecată le știe-a spune.

DSC_0221-1

Anunțuri

2 gânduri despre “Inima de piatră

  1. Pingback: Aripi | Olandezul Zburător...

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s