Toamnă în culori de vise împlinite

M-am îndrăgostit de-un vrăjitor.

Cum sună treaba asta? Mda, nasol, știu. De-asta nici nu povestesc despre el, pentru că știu dinainte ce-o să zică lumea. Fie că nu există vrăjitori – bieți sărmani închiși după gratiile propriei minți, fie că nu se cuvine – sclavi ai propriilor limite. Oricui aș povesti mi-ar spune să renunț, m-ar asigura că nu se poate, că nimic nu se va întâmpla din ce-mi doresc eu, că nu mă merită. M-ar sfătui să nu-mi doresc. M-ar îndemna să mor. Renunță să strălucești, fii la fel ca noi, așa mi-ar striga toți. Așa că nu povestesc, nu cer sfatul, aleg să-mi doresc, să sper,să visez și să iubesc, să fie magie. Mi-e teamă doar că nu îl merit, că nu sunt suficient de bună. Nu. De frumoasă. Mda, știu, frivol. Asta e, asta avem, cu asta defilăm!

Acum mulți ani am fost tare tristă că mi-am pierdut simțurile. Nu mai simțeam nimic, mergeam pe stradă și nu auzeam nimic, nu vedeam nimic. Sinistră senzație – de parcă eram închisă într-o cușcă, doar eu și mintea mea care încerca să muște din mine. Am avut noroc atunci, am întâlnit un soi de vraci care m-a făcut la loc. Nu chiar la fel la fel, dar orișicât, mi-a dat ochi, mi-a dat urechi, nas, gură. Ba mai mult, m-a învățat un pic și să le folosesc.

Acum mi-am pierdut mințile. Ducă-se! Nu plâng după ele.

Am altă treabă. Sunt prea ocupată cu toamna, sunt prea ocupată să simt cum pleacă vara, n-am timp acum să-mi caut mințile. Bagă-ți mințile-n cap fato, ar spune unii mai sfătoși. Nu le mai am, e capul gol, fluieră vântul, trece trenul! Aș pleca cu trenul undeva, doar eu și vrăjitorul meu, nu ca să-mi caut mințile, ci ca să-mi umple capul cu ceva. E vrăjitor doar, sunt sigură că poate să se transforme-n vânt și să prindă-n pălăria fermecată doi stropi de mare, un grăunte de nisip, două pene, fire de blană, frunze și flori, o ploaie rece, câțiva fulgi de zăpadă, chiar și un țurțure, puțin praf de stele și toate amestecate cu iubirea lui să le toarne în capul meu, să-mi țină loc de minte. Știu că poate să facă asta dar nu știu cum să-l conving să vină la mine. E un vrăjitor capricios, cu toane. Ori poate nu mă mai iubește…Dar ce contează? Deschid geamul și dinspre pădure vine miros de lemn ars. Cineva a făcut deja focul. Ies afară și dinspre cer vine miros de zăpadă. În septembrie? Da, simt eu. Nu aici și nu acum, dar undeva, altundeva, ninge.

Toamna asta a început cu muzică. M-am lăsat înconjurată de oameni – mizerabilă senzație, puhoaie de oameni se revărsau din toate părțile, și să fi vrut să fug și nu aș fi avut unde…Am mai trăit asta când mi-am pierdut simțurile. Dar acum lucrurile stau altfel, am simțurile, doar mintea e cu pluta, așa că stau pe loc și-i las să mă-nconjoare. N-au decât, eu pot să zbor oricând. Luminile se fac mai mici iar muzica începe să curgă. Fără noimă, fără sens, frumoasă, dar mă ocolește. Ce naiba? M-agit puțin și-mi dau seama că undeva, în capul meu frumos, un bob de minte se chinuia să încolțească și făcea atât de multă gălăgie încât nu auzeam pianul. Afară! Un bobârnac și-am rezolvat problema. Fără de minte, doar (în)cântare! Închid ochii, trenul oprește, mă urc….magie! Nu este tren, este o barcă pe-un râu ce curge liniștit, păsărele, greieri, broaște și-apoi se-ntunecă, vine furtuna, tunete și fulgere și ploaie. Acum e liniște din nou, doar apa-i tulbure. Iar huruie ceva, e o cascadă, din apă răsar stânci, mă strecor printre ele, dar știu deja că o să cad. Și cad. Plutesc cu un balon, deasupra câmpului. Ce senzație! Deschid ochii și văd oamenii. Nu mă mai deranjează. O masă amorfă de oameni gri ce mă-nconjoară. Un miros greu vine dinspre ei. Îmi caut pe jos bobul de minte și nu-i. Începe din nou muzica și dintr-o dată mirosul se sparge în mii de bucăți. Nu este un miros, unul singur, ci sute. Miros de săpun – de la doamna cu părul alb. Mă uit la ea. Se bucură de muzică, e-n altă lume. Aproape că-mi dau lacrimile. Miros de parfum scump – o altă doamnă, tânără, își face vânt c-un evantai, muzica nu pare să o deranjeze în vreun fel, de fapt nici n-o aude. Miros de lavandă, de la un moș, el este-n alt balon, la fel ca mine, și-a pierdut și el mințile, de mult și pare fericit. Ascultă muzica, nu pare să-i pese de costumu-i ponosit. Las muzica să vină, respir mirosurile și-apoi privesc în jur. Sunt și câțiva oameni fără minți, unul într-un balon, altul zboară pe o tricicletă cu aripi, o doamnă este călare pe o pasăre și face tot soiul de acrobații, o tânără este pe catalige – ce încântare să-i privesc! Ei miros altfel. Moșul se-ntoarce, îmi zâmbește și îmi șoptește că miros a copil. Aha, deci și ei simt. Și eu miros altfel, miros a copil. Puteam să jur că m-am dat cu Lolita Lempika. Nu, miroși a copil, îmi șoptește un alt fără de minți din sală. Accept.

Am luat muzica cu mine, mi-e capul gol, am loc. Perna miroase a lacrimi. Adulmec, sunt lacrimi de copil, probabil Vlad și-a plâns supărarea pe perna mea, dar nu-i nimic, sunt lacrimi dragi. Și alte lacrimi, ale mele. Sunt de ieri. Azi nu am lacrimi, sunt fericită, mi-aștept vrăjitorul cu toamna în culori de vise împlinite. Simt că va veni cât de curând.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s