Gestionarea emoțiilor – o provocare

Câte emoții recunoști la tine? Câtor emoții le poți da un nume? Și cel mai important, cu câte din emoțiile pe care le simți știi ce să faci?

Am întâlnit oameni care nici măcar nu-și recunoșteau emoțiile. Sau nu, am spus greșit – am întâlnit oameni care nu aveau emoții, așa ziceau ei. Și dacă după două întâlniri simțeau ceva, oricum nu știau cum se numește.

Aceeași oameni, după ce au dat un nume emoțiilor lor, m-au întrebat „Bun, și acum ce fac cu emoția asta? Este atât de puternică încât simt că mă sufocă.” Răspunsul e unul cât se poate de simplu, emoțiile se exprimă, de preferat într-o manieră acceptabilă din punct de vedere social. „Dar cum? Că simt așa o furie de mare că aș crăpa capul oricui îmi iese în cale? Ce fel de manieră acceptabilă aș putea găsi?”

Știu și eu? Poate o găsim împreună!

Emoțiile au rolul de a ne aduce la cunoștință că există în noi o dorință sau o nevoie. Emoția apare ca un semnal de alarmă că o nevoie se cere satisfăcută.

Cea mai mare parte a deciziilor și comportamentelor noastre pe termen lung au ca punct de plecare emoțiile și experiențele ce formează centrul personalității noastre.

 

Exemplu: Cine nu s-a aflat vreodată în situația de a simți nevoia (dureroasă uneori) de a fi iubit? Dorința de a fi ținut în brațe și acceptat o trăim subiectiv în cel mai dureros mod. Și numai după ce ne satisfacem cumva această nevoie, ne regăsim echilibrul, atât psihic cât și corporal. Cumva cum? Și pentru cât timp suntem echilibrați? Ce facem de fapt când apare această nevoie? Doar câteva variante care au ajuns la mine: ne îndreptăm atenția către un om sau un animal la care intuim o nevoie asemănătoare, îi oferim un surogat de satisfacere a nevoii lui și primim înapoi fix același surogat menit să satisfacă nevoia personală. Sau ne găsim un partener cu care începem o tumultoasă aventură sexuală. Sau nici măcar nu recunoaștem că avem această nevoie și ne scufundăm în vreo activitate atât de solicitantă încât uităm de tot, cum ar fi, de exemplu, jobul.

În toate aceste situații, apare într-adevăr un echilibru, dar este atât de fragil și durează atât de puțin, încât pe bună dreptate ne punem întrebarea dacă chiar astea sunt adevăratele soluții.

Emoția este un semnal al corpului pentru a-l face pe acesta să știe că există o nevoie nesatisfăcută. După ce nevoia este satisfăcută și emoția exprimată, apare starea de bine și ne regăsim propriul echilibru.

După ce energia emoției este mobilizată/captată/conștientizată, ea trebuie să fie exprimată pentru a se stinge, pentru a avea liniște sufletească. Dacă nu este exprimată, ea rămâne în corp, în ansamblul componentelor relațional-afective și ne va influența relația cu ceilalți într-un alt moment al existenței noastre, atunci când ne așteptăm mai puțin.

 

Exemplu: Mă aflu la serviciu, în fața șefului. Acesta mă dojenește pentru un lucru pe care eu îl consider nedrept, injust. Mă simt furios dar aleg să-mi ascund furia, să o reprim. Orele de program se termină, ajung acasă și atunci când văd dezordinea făcută de copil izbucnesc. Valuri de furie ies la suprafață. Aparent dezordinea făcută de copil este cauza furiei mele, chiar dacă reacția mea este disproporționată. În realitate însă este furia de mai devreme, aceea pe care am ascuns-o atunci când șeful m-a certat pe nedrept.

Emoțiile care nu sunt descărcate/exprimate le purtăm cu noi în permanență și ne influențează corpul despre care putem spune că este o carte deschisă a trecutului nostru.

De emoțiile noastre nu putem fugi, ele ne urmăresc și ne ajung din urmă, se cer trăite și mai ales exprimate, își revendică spațiul lor. Reziduurile emoționale rămân conectate la nevoile nesatisfăcute.

Emoțiile neconsumate, păstrate, se pun în calea emoției din prezent. O emoție neexprimată va interveni în relația de „aici și acum”.

Exemplu:  Dacă durerea ruperii relației cu un partener trecut nu a fost plânsă destul, ea va reapărea atunci când încercăm să construim o nouă relație. Va apărea fie sub forma fricii (îmi este frică să fiu apropiat de tine pentru că simt că mă va durea – doare de fapt emoția veche, cea neconsumată) fie sub forma neîncrederii (nu am încredere în oameni, mă fac să sufăr – tot durerea veche se face simțită și împiedică dorința prezentă să se concretizeze).

O persoană sănătoasă experimentează toate emoțiile de bază.

Ceea ce este de dorit este să învățăm să le utilizăm și să le exprimăm pe toate într-o manieră adecvată, acceptabilă și eficace, deoarece emoțiile sunt importante și mai ales naturale.

Dacă le acceptăm și satisfacem nevoile din spatele lor, suntem sănătoși. Dacă le ignorăm, trăim într-o stare de permanentă privațiune și acest lucru ne va afecta echilibrul fizic și psihic.

Este în natura noastră să facem în așa fel încât să păstrăm emoțiile plăcute și să încercăm să scăpăm de cele neplăcute, ignorând de cele mai multe ori faptul că și cele neplăcute tot ale noastre sunt. Atunci când încercăm să lăsăm deoparte emoțiile neplăcute, pe cele dureroase, nu mai suntem întregi. Suntem suma emoțiilor și trăirilor noastre, plăcute și neplăcute, la un loc.

Despre toate acestea și încă multe altele cel puțin la fel de interesante mi-am propus să discut în atelierele pe care le voi începe la sfârșitul lunii septembrie, deîndată ce se ocupă cele câteva locuri. Pentru a avea un cadru de lucru bun, am decis că numărul optim este de 4 sau 6 participanți, nu mai mult. Așa că vă aștept să vă manifestați dorința, rezervând un loc la 0755 05 80 85.

Durata unei întâlniri va fi de 2 ore cu posibilitatea de prelungire la 3 ore, în funcție de dinamica și nevoile grupului.

Frecvența pe care mi-o propun este de un atelier pe săptămână, însă acest aspect va fi discutat la prima întâlnire.

Locul de desfășurare va fi în București, sper eu că într-un spațiu deosebit, tare drag mie, dar încă nu e sigur 🙂

Contribuția fiecărui participant pentru o întâlnire va fi de 50 lei.

Eu sunt tare entuziasmată atunci când urmează să se formeze un nou grup, așa că nu vă pot spune decât că abia aștept să ne cunoaștem!

Anunțuri

5 gânduri despre “Gestionarea emoțiilor – o provocare

  1. Iniţiativa este lăudabilă. Păcat însă că în ceea ce mă priveşte există două impedimente majore : nu sunt bucureştean şi asta înseamnă un cost suplimentar deloc neglijabil şi 2. la vârsta mea sunt mult mai greu educabil. 😆

      • Ei, hai că ştii şi tu cum e… Atingem etape în care suntem convinşi că am ajuns la maximul posibil. Dacă existenţa cotidiană îndeplineşte standarde satisfăcătoare nu mai simţim nevoia de a corecta nimic şi împietrim ca o statuie al cărui sculptor este convins că mai bine de atât nu se poate şi toarnă deja bronzul în forma „finală”. Ştiu, seamănă a plafonare dar pe praful ăsta şi în vâltoarea de nesiguranţă care ne înconjoară o poziţie comodă şi certă, chiar dacă este perfectibilă, te-ndeamnă spre a supravaloriza lucruri ce nu au chiar acea valoare.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s