Vise

Primul prieten pe care mi l-am făcut de când stau aici a fost Luna, un prieten constant, tot timpul prezent.

Uneori Luna se așează la geamul meu și mă privește. Fie se uită cum dorm, fie ne uităm una la alta. Odată, la începutul prieteniei noastre am întrebat-o ce face acolo și mi-a spus că-mi privește visele. Nu stăm de vorbă când vine. Aș găsi eu ce să o întreb iar ea pare cumsecade, sigur mi-ar răspunde, dar ascunde atâta mister încât de fiecare dată rămân mută în fața ei și e suficient să o privesc ca să-și depene povestea fără de cuvinte.

De obicei trag draperia când mă întind în patul de sub geam, doar când mă vizitează Luna îi las un ochi de sticlă descoperit pe unde să mă vadă și să o pot privi.

Acum câteva seri am pus capul pe pernă și mi s-a părut că este mai lumină ca de obicei, am privit în curte gândindu-mă că poate copiii au uitat lumina aprinsa afară. Spectacolul m-a cucerit imediat, pe cer erau pâlcuri de nori și părea că în spatele fiecărui nor strălucește câte o Lună. Am căutat Luna mea dar nu era. Altădată când era acoperită de nori o ghiceam undeva unde cerul lumina mai tare. Acum însă toți norii erau luminați, iar unde nu erau nori cerul era negru. Ochiul de geam nu-mi era de ajuns, așa că am ieșit afară. O mare parte din cer era acoperit cu nori luminoși, gri – albăstrui cu marginile strălucitoare. Am găsit Luna mea deasupra casei, privea și ea spectacolul și nu a fost deloc mirată când m-a văzut. M-a luat de mână delicat și m-a condus spre scara din frânghie groasă cu multe noduri, ce atârna pe zidul de la garaj. Am vrut s-o întreb de ce e agățată scara dar mi-a dat de înțeles, tot fără vorbe, că nu e important. Pas după pas, am început să urc, am trecut de vârful casei și mai sus, tot mai sus, Luna avea grijă de mine. Deja eram aproape de norii luminoși când scara s-a sfârșit. Am privit în jur, era destul de întuneric dar am zărit totuși poteca presărată cu praf de stele care mă îndemna să o urmez. Am mers până la primul nor…un gard frumos din fier forjat pornea din marginea dantelei. Pe fiecare stâlp strălucea câte un bec, ori poate-o stea…Am găsit poarta, mare dar care s-a deschis cu ușurință. O plăcuță atârnată m-a informat că eram față-n-față cu Visul-prieten. Nu mi-am imaginat ce voi găsi în curte: o mare petrecere, cu o mulțime de oameni, cu muzică, cu dans, cu focuri, cu mâncare bună, cu prăjituri și valuri de înghețată. O mulțime de oameni și exact când mă întrebam cine naiba sunt, am început să-i recunosc – câțiva din copiii de la bloc, cei cu care furam lalele, acum adulți frumoși și veseli, câteva doamne în care-am recunoscut prietenele mele din școala generală, gașca de la liceu, ei deja erau mai ușor de recunoscut, nu erau prea schimbați, încă câțiva din facultate, colegi de pe la serviciu și mulți alții cunoscuți aiurea, prin excursii, pe la alte petreceri, dar toți oameni dragi tare. Privind la ei mi-am dat seama că nu mai vorbisem de mult cu unii dintre ei, pe alții îi văzusem chiar ieri, dar toți fuseseră prezenți în visele mele dintotdeauna. Nimeni nu lipsea, toți erau acolo și luminau Visul-prieten. I-am lăsat în urmă liniștită că-i am.

Poteca m-a dus către o altă curte, un alt gard, de data asta mic, atât cât să delimiteze locul, un gard de nuiele, fără poartă, doar plăcuța pe care scria cu litere mov Visul-călătorie. Înăuntru nu erau oameni, doar multe drumuri, iar la răscruce un stâlp cu indicatoare: mare cu valuri, mare liniștită, ocean, pădure, munte, stânci, oraș aglomerat, sat, apă curgătoare, baltă…nici nu am apucat să le citesc pe toate pentru că atenția mi-a fost atrasă de luminile puternice din jur. La capătul fiecărui drum de la acea răscruce aștepta câte un vehicul luminat cu aceleași becuri-stele: o barcă, o motocicletă, o mașină, un autocar, un avion, un balon…toate mă invitau în câte o călătorie pe care o visasem cândva. Le-am lăsat și pe ele în urmă să lumineze cerul viselor mele și am pornit pe potecă, deja curioasă să văd ce va urma. Se mai vedeau în depărtare câteva curți luminoase. Dar mi-au atras atenția niște ziduri înalte dinspre care nu răzbătea nici o lumină. Am mers către ele cu toate că poteca mă chema spre cele luminoase. Ziduri înalte, vechi cu crăpături prin ele, ascunse de iederă în unele locuri. Am mers de-a lungul lor căutând poarta ori măcar tăblița deja familiară care să-mi dezvăluie ce se ascunde în spatele lor. Nu am găsit nimic, doar dorința de a vedea ce se află acolo. M-am hotărât să sar gardul, am ales un loc cu crăpături și cu multă iederă ca să mă pot ține de ceva. Cu greu am reușit să ajung sus, cu zgârieturi pe mâini, cu respirația tăiată. De pe gard am privit în jos și mi-a fost frică să sar, părea atât de înalt și nimic de care să mă sprijin…dar curiozitatea era mare, așa că am sărit. Toate oasele mă dureau, întinsă mi-am spus că trebuie că e ceva important în curtea asta, care să merite toată durerea și efortul. Am ridicat privirea și ochilor mi s-a dezvăluit un castel întunecat. Nici măcar o luminiță nu părea să mă întâmpine, doar ușa larg deschisă mă invita să-i trec pragul. Am trecut prin câteva încăperi, am încercat să aprind lumina, în zadar. Părea că nimeni nu locuiește castelul, când un zgomot a ajuns până la mine. Am mers în direcția lui. Într-o cameră mică am găsit un tânăr. Mă privea tăcut și părea trist. Un bărbat înalt, cu părul un pic lung, cu ochii negri și sfredelitori, mă privea fără o vorbă și părea că-mi reproșează că am uitat de el. L-am recunoscut imediat, nu uitasem de el. În fiecare gând de-al meu era el doar că era însoțit de vinovăție, de regret, de deznădejde. Era el, cel care mi-a cerut cândva să am răbdare iar eu nu am avut. Atât de mult m-am temut că o să-l pierd încât am stins lumina și am pășit încet ca să nu-l deranjez, să nu care cumva să fugă. Am stat departe ca să nu se sperie, nu i-am mai întrerupt tăcerea cu vorbele mele ca să nu-l agasez. Doar l-am respirat, doar m-am hrănit cu el, zi de zi, minut de minut, fiecare secundă m-am lăsat purtată de Visul meu. El nu a știut însă. Era trist pentru că nici o stea nu-i lumina castelul. El a crezut că l-am uitat, că l-am abandonat în favoarea altui Vis. Nu era loc de vorbe, nici o explicație nu i-ar fi putut alunga tristețea…nici un sărut imaginar nu i-ar fi făcut buzele să zâmbească. L-am lăsat să-mi soarbă lacrimile și am plecat pe drumul presărat cu praf de stele. Nu mă mai interesa ce vise ascund ceilalți nori luminoși. Vroiam să găsesc o stea care să lumineze veșnic castelul tânărului vrăjitor, chiar și atunci când frica mea ne scufunda în beznă. Am rătăcit așa pe poteca luminoasă până m-am împiedicat de capătul scării pe care urcasem. Luna, ca în fiecare noapte privea la visele mele. N-a fost nevoie să o rog, știa prea bine ce-mi doresc. Cu pași mici am coborât pe scara de frânghie, în timp ce ea s-a dus să lumineze Castelul Visului-iubire ca un garant al ne-uitării mele.

Anunțuri

Un gând despre “Vise

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s