Emoții vechi, iubiri noi

Categoric nu eram pregătită. Mi-l doream pentru că așa era scris în stele, dar nu știam ce să fac cu el. Visam la momentul când îl voi avea și imediat alungam imaginea ca nu cumva să se adeverească.

Era o perioadă tulbure pentru mine, de maximă nesiguranță, pentru prima dată în viața mea lumea mi se clătinase, nu, chiar mi se dărâmase și începusem, cu pași mici și șovăitori să o repar. Așa cum fac mai mereu în situații din astea, m-am aruncat cu capul înainte într-o călătorie nu tocmai ușoară. Nu spun decât Strasbourg. O destinație către care priveam atunci cu teamă. O provocare despre care nu speram să aducă lumină în viața mea tulbure ci mai mult să încurce lucrurile. A fost momentul în care, poate luată de val, mi-am asumat dorința de a-l avea. Nu știu prea bine să explic asta, cert e că nu întotdeauna când declar că-mi doresc ceva chiar și simt greutatea acelei dorințe. Atunci mi-am strigat dorința atât de tare încât, într-adevăr tot universul a complotat la realizarea ei. A fost suficientă o secundă în care să las dorința să iasă din mine…Nu e adevărat că un copil se naște atunci când spermatozoidul invadează ovulul. Nu așa s-a născut el. S-a născut atunci când eu am fost liberă să mi-l doresc. Ce a urmat după acea secundă a fost parte din plan, lucrurile au urmat parcursul firesc ca să mi se îndeplinească mie dorința.

Au trecut de-atunci 8 ani. Nu vreau să-mi iasă o poveste gen „cât ești de important pentru mine, copile!” Nici nu o să povestesc cum mi s-a schimbat viața. Nici ce-ți doresc. O să scriu despre exact motivul pentru care dorința aia a fost așa de greu de asumat. Pare-se că știam dinainte ce avea să urmeze, cum urma să mă confrunt cu demonii mei și îmi era greu să mă hotărăsc. La fel cum pentru orice trebuie plătit un preț și pentru iubirea lui am plătit, și pentru că e cel mai important lucru din viața mea am înfruntat cei mai teribili demoni pentru a-l avea. Despre asta vreau să vorbesc, despre iubire și despre prețul ei. Și despre cum credeam eu până acum că iubirea față de el a fost capătul drumului și cum am aflat de curând că de fapt n-a fost decât antrenamentul pentru bătălia ce urma să vină. Cum emoții și trăiri de acum trezesc amintiri de atunci, cum la întrebări și neliniști de acum le găsesc răspunsul în amintirile de atunci, cum experiența de atunci îmi dă puterea să merg acum mai departe și nu în ultimul rând, cum prin tot ce face îmi reamintește că este atât de important pe cât poate să fie un început de drum într-o călătorie fără de sfârșit.

E ciudat că amintirile care-mi vin acum în minte și de fapt nu numai acum ci mai mereu, nu sunt unele plăcute, ba chiar de multe ori am simțit rușine, durere, furie când mi-am amintit.

Când a devenit o certitudine care creștea în mine am simțit cele mai puternice emoții, amestecate, toate la un loc: bucurie, frică, furie, deznădejde, speranță. Ceea ce mi-a rămas însă întipărit în minte a fost frica. Mi-a fost atât de frică încât mi-am dorit să nu se mai întâmple, pentru scurt timp, dar mi-am dorit. Și când mi-am recunoscut că simt asta mi-a fost și mai frică, de parcă nu ar fi fost suficient. Și am simțit durere, m-a durut că simt asta, a durut ca o moarte. Eu i-am dat naștere dorinței și tot eu îmi doream să nu mai fie, dar îmi doream să nu mai fie ceva ce iubeam a priori, asta e cea mai cruntă durere, cea mai mare dezamăgire. Nu altcineva mă dezamăgea, ci chiar eu, eu eram cea care-mi provocam cea mai mare durere, cea care mă dezamăgeam pe mine atât de crunt, cea care lupta împotriva dorinței mele ancestrale.

A fost o luptă între mine și mine, o luptă crudă și sângeroasă, oricine ar fi pierdut durerea ar fi fost cruntă, cum dealtfel a și fost. Din fericire, cumva, din bătălia asta a ieșit învingătoare acea parte care mi-a adus și cea mai mare bucurie.

Urmează o altă amintire, nu la fel de dureroasă dar foarte chinuitoare. Momentele de tăcere, refuzul de a vorbi cu mine – astea le-am dus greu de tot. A fost o perioadă, până să ajungem la un echilibru funcțional, în care apărarea lui era tăcerea. Dar nu orice fel de tăcere, o tăcere ca un zid atât de gros încât vocea mea să nu răzbată, atât de înalt încât să nu-l pot urca, atât de întins încât să nu-l pot ocoli, un zid pe care el avea puterea să-l ridice oricând avea chef și care pe mine mă arunca în cea mai neagră prăpastie a neputiinței unde iar mă confruntam cu toți demonii mei: cu furia, cu frica, cu neîncrederea, cu ideea că nu sunt bună, că nu o să reușesc, că nu merit, că nu pot, că nu știu și nu în ultimul rând cu sentimentul de vinovăție, cu convingerea că toate astea se întâmplă din cauza mea, că eu sunt cea care am greșit și că ăsta e prețul pentru greșeala mea. Au fost lacrimi, rugăminți, amenințări, promisiuni, declarații de iubire și multe altele pe care mi le-am putut imagina. Nu au dărâmat zidul, nu au reușit să-i ia lui capacitatea de a ridica din nou zidul când are chef. Dar toate la un loc au reușit să-mi dea mie credința că nu e un zid veșnic, încrederea că va veni momentul când îl va coborî, răbdarea să aștept momentul când îmi va permite din nou să mă apropii și iubirea atât de necesară pentru a nu-l urî pentru momentele în care ridică zidul.

Asta este baza relației noastre. Poate că pare trist, poate că era de așteptat să scriu azi lucruri frumoase, dulci, entuziaste…dar aș vrea să-mi reamintesc și să știi și tu că o relație nu vine întotdeauna de la sine, ea se construiește, cu efort, cu iubire, cu durere, cu încredere, cu răbdare și obligatoriu are nevoie de o bază solidă, care nu mereu e formată din lucruri plăcute.

Anunțuri

4 gânduri despre “Emoții vechi, iubiri noi

  1. Un copil este una din marile bucurii ale vieții, dar și o mare provocare ! Și, se poate să nu te simți întotdeauna la înălțime… Un boț de om te poate pune la probe mai grele decât cei mai crunți profesori. 🙂 Știu eu ce spun ! 🙂

    Cât despre zidul pe care unii oameni îl ridică, el poate fi format din frică – multă frică de a fi răniți. de a suferi – dar și din comoditate, egoism. Oricât de maturi ar apărea pe dinafară. acei oameni nu sunt așa nicidecum . Emoțional, ei au rămas la stadiul copilului care se ascunde în dulap. sau în locul lui secret, până când trece supărarea părintelui, sau îi trece rândul de a face o treabă neplăcută. Ei nu își pot asuma responsabilitatea propriilor trăiri, sau de a face ceea ce trebuie (sau, nu vor să o facă)

    Scuze că intervin în trăirile tale, dar pur și simplu, sunt lucruri pe care le recunosc, le-am trăit și eu demult… și le-am depășit. Mă recunosc în mare parte din ceea ce scrii, în experiențele tale, pe mine cea care am fost. Și, dacă pot ajuta cumva, eu zic că e mai bine să spun ce simt, decât să nu spun. 🙂 .

    Numai bine !

  2. Dacă prin El te referi la Divinitate, problema e complicată, și nici nu are rost să o discutăm. 🙂 Sincer, ai atins un punct sensibil, și nici măcar nu am pomenit de asta ! Se pare că ai un al șaselea simț care funcționează foarte bne… ceva normal în cazul femeilor, aș zice . 🙂

    Dacă însă te referi la un bărbat, un El unic în viața ta, atunci motivele tăcerii lui s-ar putea să fie mult mai simple. Frică, după cum ai spus, poate și puțină lașitate, comoditate… Bărbații sunt ființe simple, nu trebuie să căutăm prea departe. 🙂

    Mulțumesc pentru rezonanță, și numai bine în viața ta !

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s