Bune și rele

Cred că acum o să-mi dau foc la valiză definitiv și irevocabil, dar asta e, îmi asum 😀

Când m-am făcut eu mamă nu exista facebook și nici bloguri nu prea erau, doar forumuri, multe forumuri de părinți, cu tot soiul de liste, listuțe, grupulețe etc. Ce vremuri! Am cunoscut câțiva oameni mișto tare cu plozi mișto, am râs, ne-am dixtrat, ne-am certat, viață, ce să mai! Dar nu despre asta vreau să scriu.

Au apărut apoi bloguri, iar eu am început să citesc în special bloguri mămicești. Neee, hai să le zic părintești, că era și un tătic care scria. Multe nenică, toată lumea povestea despre ce chestii unice face plodul din dotare. Dar nu povesteau oricum ci cu un soi de mirare și de încântare și de mândrie că de fiecare dată când începeam să citesc mă încerca așa o spaimă: dacă al meu nu se ridică la așa înălțimi amețitoare? Și pe la mijlocul povestioarei îmi dădeam seama că și plodul meu face chestiile alea nemaifăcute, nemaiauzite, nemaiîntâlnite, doar că eu nu mă mir. Și nu mă mir azi, nu mă mir mâine, nu mă mir poimâine….până când constat că avem deja câțiva plozi vedetă, despre care toată lumea știe ce-au mâncat, ce-au căcat și câți cartofiori au mai păpat. Minunat! Fire analitică ce mi-s, încep să mă întreb cum naiba eu, cu talentul meu la scris și cu plăcerea mea de a scrie, nu am găsit prea interesant să povestesc despre plod? Adică cum, nu găsesc eu nimic interesant să spun? Ai mei nu fac nimic deosebit?

Și nu numai pe blog, ci și în viața reală, mă trezeam că ascult povești despre alți copii, despre ce chestii fac, chestii obișnuite, dar povestite cu atâta patos că ziceai că-s niște adevărate minuni. Numai eu nu găseam entuziasmul să povestesc o banalitate ca fiind o adevărată mirare. Am găsit și explicația, că doar nu degeaba mi-s deșteaptă. Când eu am fost gravidă mi-am imaginat (da, eu îmi creez adevărate scenarii, grandioase, lungi, complicate) că voi avea un băiat blond, foarte foarte frumos, extrem de deștept, cu o motricitate peste medie, care o să facă toate chestiile foarte repede, o să fiu atât de îndrăgostită de el și atât de mândră încât o să-l iau cu mine peste tot, nu o să-l las pe la bunici, o să mă dedic eu în totalitate. Și scenariile pe care eu le construiesc sunt atât de reale, atât de bine închegate, încât chiar și eu care știu că nu-s decât niște construcții mentale ajung să cred în ele din tot sufletul. Așa se face că atunci când copilul blond și extrem de frumos s-a născut n-a fost nici o mirare, era conform planului. Când a început să facă chestii iar nu era nik extraordinar, doar știam asta dinainte să se nască. Acum să nu înțelegeți că liniștea mea vine dintr-o lipsă de entuziasm. Ea vine de fapt dintr-o deplină încredere în copilul meu, eu am știut dinainte că așa va fi, nu-i nici o mirare că am niște copii extraordinari…

Când am început să scriu despre ei pe blog, constatasem deja că majoritatea covârșitoare a părinților nu au încredere în copiii lor și din cauza asta se miră pentru orice bășină pe care o trage copilul, iar miracolul, adevăratul miracol, cel al naturii, al faptului că plodul ăla vine pe lume perfect echipat, ăla le scapă. Majoritatea părinților se așteaptă să nască un fel de cărniță neajutorată și se miră peste poate când constată că acea cărniță e capabilă de multe. M-am simțit deosebită deîndată ce am devenit mamă, nu am cum să nu constat relaxarea cu care eu mi-am intrat în rol față detoate celelalte mămici pe carele cunosc. Despre asta am început eu să scriu și uite, mi-am făcut intrarea într-o lume ciudată tare, cea a blogurilor părintești. N-am perceput-o ca fiind o lume ciudată până relativ de curând. Scriam, puneam tot sufletul din mine în scriitura aceea și nu știam dacă citește cineva, pentru că nu primeam nici un semn. Se ducea articolul automat pe facebook, care-mi indica că au citit niște oameni, dar oamenii ăia nu ziceau niciodată nimic. Drept e că nu am scris niciodată din postura specialistului, nici măcar din postura sfătuitorului – mi se par meschine rolurile astea, am scris de multe ori ca să mă descarc, ori ca să mă asigur o dată-n plus că voi păstra niște amintiri. Deci la momentul acela nu mi s-a părut nimic ciudat, până când am intrat oarecum în mâncătoria dintre mămici. Oribil, nici n-am văzut tot, mai mult intuiesc și sper să nici nu aprofundez subiectul.

De ceva timp am schimbat oarecum registrul sau poate doar l-am diversificat, am început să pun pe blog povestioare mai vechi pe care le scriam în diverse momente emoționante pentru mine, ori povești noi, fantezii, dorințe…De nicăieri au apărut, peste noapte, niște oameni pe care nu-i cunosc și care au început să-mi lase semne cum că le place ce scriu, că citesc și că rezonează cu mine, că se regăsesc în nu știu ce poveste, că au trăit și ei asta, oameni care mi-au intuit uneori tristețea și mi-au lăsat o vorbă bună, oameni care fără să-mi spună nimic au preluat povestea mea pe blogul lor (nici nu știam că se poate așa ceva) doar pentru că le-a plăcut, depășind meschinăria de pe blogurile părintești în care toată lumea se ferește să ofere vizibilitate altui blog, care se subânțelege că este concurent 😦 – cel puțin așa mi-am imaginat eu, oameni cu care am schimbat câteva cuvinte încărcate de trăire, de sens, oameni care au găsit că e ceva normal să împărtășească cu mine parte din povestea lor. Sunt oameni reali care nu fac chestia asta pentru faimă, ori pentru a le returna favorul, oameni care nu mi-au cerut niciodată nimic și nici eu nu le-am cerut să mă citească ori să mă placă. Mă duc mereu pe blogurile lor și constat că au emoții și că au ales să le împărtășească, constat cu uimire că unii dintre ei scriu extraordinar de bine, când îi citesc mă simt mică și totuși simt că acești oameni pe care eu îi văd ca fiind mai buni ca mine mă apreciază și îmi arată asta prin mijloacele pe care online-ul le pune la dispoziție. E plăcut să știu că un om pe care eu îl apreciez rezonează cu ceea ce scriu eu.

De ceva timp vroiam să scriu asta, fără intenția de a lovi în blogurile părintești, care însă mi se par corupte de o concurență ridicată la rang de meschinărie. Abia acum mi se pare ciudat că atunci când scriu despre copii prea puțini îmi arată că măcar au citit (acum, voi, cele 3, 4 mămici care îmi scrieți mereu să nu vă simțiți atacate). Acum știu că de citit citesc destui, dar aleg să tacă. Sunt două lumi diferite, guvernate de legi diferite, o lume rece, tăcută în care fiecare luptă să arate că e cea mai tare, că deține rețeta magică de crescut copii și o altă lume, caldă, colorată în care fiecare pare să se bucure de ce a mai scris vecinul. Poate că motivul e doar o rea obișnuință…Eu mă simt oarecum vinovată că am căpătat acest prost obicei, pentru că da, am ajuns și eu să citesc și să nu zic nimic, să nu apăs nici măcar butonul Like, cu toate că de cele mai multe ori chiar îmi place ce am citit. Am descoperit butonul Reblog și n-am avut curajul să-l apăs atunci când, de exemplu, Poteci de dor a pus câteva întrebări de toamnă care m-au atins într-un mod foarte profund.

Trebuia să scriu de mult rândurile astea, dar n-am avut curaj, cred. Azi am citit-o pe Vienela și nu am mai găsit nici un motiv să amân.

Cu toate că nu scriu pentru faimă, mă bucur când știu că cineva mă apreciază. La început mă fâstâceam când cineva îmi spunea că scriu frumos, acum am ajuns să știu că am puterea de a transmite emoție. Îmi propun să încep ca atunci când citesc ceva care-mi place să las și eu un semn al trecerii mele prin casa altor bloggeri. Sweet Pie mi s-a părut atât de caldă și sensibilă și nu i-am spus asta, așa că o spun acum. Alte două doamne îmi par tare frumoase, La Fee Blanche și Goutte de Reve. Un domn pe care-l simt aproape de sufletul meu este Dan. De curând a apărut Childagain, care m-a impresionat. Racoltapetru mi-a arătat în repetate rânduri că citește ce scriu și-i mulțumesc. Și mai sunt, sunt sigură că am omis mulți, dar o să revin. Oricum, ideea e că mi-ar plăcea să reușesc să ies cumva din lâncezeala blogurilor mămicești și să reușesc să comunic cu voi mai…viu.

L.E. Nu, n-am omis, comentariile chiar nu sunt permise. Vă pup

Anunțuri

Un gând despre “Bune și rele

  1. Pingback: A opta minune a lumii | Iubesc Viaţa

Comentariile nu sunt permise.