La răscruce de vânturi

Se spune că fiecăruia îi place anotimpul în care s-a născut.Cum ar veni mie să-mi placă primăvara. Și-mi place, luna mai este preferata mea, deja totul este verde, primăvara nu se mai luptă cu iarna ci a câștigat bătălia fără drept de apel, oamenii sunt veseli, se gândesc la vacanțe, la călătorii, fac planuri, fluturii încep să zboare și pe câmpii dar mai ales prin stomac. Îmi place, e culoare, e viață, e mișcare, sunt multe opțiuni. Primăvara sunt eu. Dar ce-ar fi primăvara fără toamnă?

Îmi place și toamna. Nu știu dacă mai mult, dar în mod sigur îmi place altfel. E frumoasă toamna aceea blândă, cu copaci colorați, cu soarele care nu mai arde, cu cerul albastru…e culoare și toamna, este și viață, mai domoală și-mi place, cui nu-i place? Dar nu toamna asta blândă mă face să o simt, nu o compunere despre cât e de frumoasă și bogată toamna urmează să scriu.

Mie îmi plac zilele în care ploaia pare că nu se va mai opri vreodată, în care noroiul ajunge să mă sufoce, în care vântul smulge brutal hainele de pe mine și lasă ploaia să-mi curgă rece pe gât, mă face să închid ochii atunci când merg pe stradă, zilele acelea pe care toată lumea le urăște. Acelea sunt zilele mele preferate și nu de acum, ci dintotdeauna. Nu de acum mă întreb oare de ce, ci dintotdeauna am știut că mie-mi plac zilele alea pe care alții ar vrea să le scoată din calendar și să le uite. Abia acum îmi dau însă un răspuns.

La răscruce de vânturi e cartea pe care am trăit-o poate cel mai intens și cel mai complet…știam cum vuiește acoperișul unei case aflată la răscruce de vânturi cu mult înainte să locuiesc casa asta din mijlocul câmpului care se luptă semeață cu fiecare vânt mai puternic…

Zilele friguroase de toamnă și cartea asta siropoasă povestesc de fapt despre mine, cui vrea să asculte povestea; Povestesc despre o parte din mine ascunsă bine de ochii lumii, ascunsă chiar și de mine. E vorba despre acea parte ascunsă adânc, atât de adânc încât și mie mi-e foarte greu să ajung la ea, acea parte pe care mulți mi-au reproșat că nici măcar nu o am. Doar unii mai speciali au intuit-o și extrem de puțini au ajuns să o cunoască…extrem de puțini înspre 0… Este o parte pe care nu reușesc nicicum să o arăt lumii. Este o parte pe care o știu, de care am nevoie dar nu reușesc să o aflu decât destul de rar și am nevoie de ajutor. Mă ajută fie o Catherine care să-mi povestească despre ceea ce simt și care să-mi dea curajul să mă las purtată, fie un  controversat Heathcliff, de care fuge toată lumea și care cumva, nici eu nu știu cum, mă face să-l iubesc cum n-am iubit pe nimeni, cu pasiune, cu disperare, cu liniște și nebunie în același timp. Dar astea-s personaje dintr-o carte, ce șanse sunt să le-ntâlnești într-o viață de om? Ce șanse sunt ca dacă întâlnesc un real  Heathcliff să reușesc să ajung cumva la inima lui? Despre ce vorbesc eu aici? Despre zilele de toamnă. Da. Astea sunt reale, ele se întâmplă, nu chiar când vreau eu, dar sunt. Acum sunt. Despre ele e vorba și despre mine. Acele zile care-s atât de respingătoare încât alerg cu putere înăuntru, în casă, în mine. În toate celelalte zile privesc spre cer, privesc spre iarbă, spre flori, spre mare și uit de mine. Trece primăvara, trece și vara și eu nu trimit nici măcar un gând, nicio privire către mine, totul e viață, totul e mișcare, sunt atâtea de făcut afară că nu mai am timp și de înăuntru. Am impresia că totul e afară, ajung să am nevoie de ceva și caut în afară, spre cer, spre păsări, prin copaci. Mi se face frig și caut spre soare. Mi se face sete și caut spre apă…Și-mi iau de-afară tot ce-mi trebuie și nu-i destul, încă mi-e frig. Nici măcar nu-mi amintesc că există și înăuntru, atât de greu îmi este să intru. Dar vine toamna și pe lângă frunze colorate și soare blând îmi aduce și zilele astea turbate care fie mă țin în casă, fie, dacă sunt afară, mă îndeamnă să intru. Sunt zilele care-mi arată calea, care-mi dezvăluie iar și iar secretul pe care mă ambiționez să-l uit, sunt zilele în care intru și găsesc căldura, acele zile care-mi povestesc cu vuiet de vânt că pot să iubesc chiar dacă afară e zloată și frig, acele zile care-mi urlă că sunt liberă să iubesc chiar dacă nu-s iubită și că asta e destul. E frig afară, dar înăuntru este așa cum fac eu să fie. Mă uit pe geam și plânge cerul, vântul mă ceartă, noroiul îmi spune că-s prea murdară și deloc bună, dar eu sunt înăuntru acum, atât cât pot eu să stau. Înăuntru e foc, e cald, lumină, e moale, confortabil. Înăuntru este loc sigur din care pot privi liniștită afară fără să mă înspăimânt de dezlănțuirea de furie și durere. Înăuntru mi-e bine, am tot ce-mi trebuie chiar dacă toamna îmi urlă-n geam că nu-mi va da niciodată iubirea înapoi.

Anunțuri

8 gânduri despre “La răscruce de vânturi

  1. Ai scris frumos însă plăcerea lecturii textului ce a urmat nu a făcut uitată o întrebare inițiată de introducerea postării. Cei născuți pe 29 februarie sunt născuți iarna sau primăvara. Cu ce anotimp se confundă ei ? 🙄

  2. Îmi place că ai curaj să recunoști că îți plac zilele acelea care nu plac nimănui ! Dacă asta ești tu, e foarte bine, și oamenii trebuie să învețe să te ia așa cum ești.
    Cât despre ”La răscruce de vânturi”, e o carte superbă (am văzut și filmul), dar… sincer, cred că șansa de a întâlni în viață un om similar personajelor e mult redusă. Ca să nu zic mai mult !
    De ce ? Pentru că, deși e o carte minunată, e scrisă de o femeie sensibilă, care a pus acolo visele ei, ceea ce ar fi vrut ea să fie… și nu realitatea ! Am scris și eu undeva despre fenomenul acesta, al scriitorilor care crează o lume așa cum ar vrea ei să fie, pentru că acea reală e prea ternă, prea trunchiată, și nici măcar nu oferă finaluri clare.
    Și totuși, e așa de frumos să ne pierdem în lumile altora ! Am mai zis în altă parte și că mie îmi plac uneori mai mult poveștile decât viața reală. Cred că nu sunt singura ! 🙂

    Îți doresc o toamnă așa cum o vrei tu ! Și un weekend frumos !

  3. Sigur că e povestea scriitoarei și că nimeni în afară de ea nu va mai trăi vreodată o poveste asemenea, dar personajele sunt sigură că sunt reale, că le-a întâlnit cândva. Ele există și acum, mereu se va naște câte o Cathy care-și va întâlni Heathcliff-ul ei. Tragedia este că poate nu întotdeauna cei dor vor știi că au de trăit o poveste împreună.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s