Prieteni?

Am o prietenă din liceu. Urmează ziua ei. Cu siguranță nu-i voi spune „La mulți ani”, așa cum nu-i spun de foarte mulți ani, cu toate că mă gândesc cu mult drag la ea, cu toate că știu când e ziua ei. Știu că și ea știe lucrurile astea. Și ne distrăm că nu-i spun niciodată „La mulți ani”. Nu ne-am văzut de foarte mult timp. De vorbit am mai vorbit la telefon, dar extrem de rar. Și totuși este prietena mea.

Mai am o prietenă și mai veche, din școala generală. Cu ea mă văd și vorbesc mai des. Cred că ne și spunem „La mulți ani”. Dacă ar fi fost să o cunosc acum, m-ar fi enervat maxim, cu siguranță nu s-ar fi legat nimic, nu este genul de persoană cu care să rezonez. Dar ne-am cunoscut de mult, când altele erau mizele. Mă enervează, dar îmi e prietenă. Cu siguranță și eu o enervez, mă taxează de câte ori are ocazia…În școala generală nu a fost niciodată „cea mai bună prietenă a mea”. Alta era, care nu-mi e prietenă. La fel cum și în liceu, alta era „cea mai bună prietenă” și care acum nu-mi e prietenă.

Nici cea mai bună prietenă din facultate nu-mi este prietenă. Cam ciudat!

Acum câțiva ani am cunoscut un băiat. Nu, exprimare greșită. Acum câțiva ani m-am simțit atrasă de un băiat. Am devenit prieteni. Îmi este prieten. Vorbim rar, ne vedem și mai rar, dar este acolo, e prietenul meu. Este în continuare foarte atrăgător J

Am un prieten din facultate. Nu m-am simțit niciodată atrasă de el cu toate că nu știu dacă există vreun fost coleg care să nu creadă că măcar o dată-n viața noastră am făcut și anume, sex. A fost o perioadă lungă în care nu am știut nimic unul de altul. Acum ne-am regăsit. Nu mă simt atrasă de el dar îmi este prieten. Nimic nu s-a schimbat.

De mai puțin de un an am un nou prieten. Nu a trecut încă testul timpului, dar știu că-mi e prieten. Nu știu de unde știu.

Mai am o prietenă în alt oraș. Ne vedem extrem de rar. Mai vorbim la telefon. De multe ori mă sfătuiesc cu ea în gând. Mi-a fost prietenă din prima clipă, dinainte să știu cum o cheamă.

Și mai am o prietenă, poate cea mai ciudată, într-o altă țară. O fată pe care n-am văzut-o niciodată, dar pe care o cunosc bine.

Nu au nimic în comun oamenii ăștia. Nici măcar nu se cunosc între ei. Dacă s-ar cunoaște cu siguranță s-ar crea tensiuni, sunt extrem de diferiți, nu s-ar tolera, nici chiar de dragul meu. De fapt, la cum îi cunosc, chiar cred că asta ar fi ultima lor grijă, să-mi facă mie pe plac. Da, asta-i realitatea, prietenii mei nu cred că-și pun vreodată problema să-mi facă mie vreo favoare, așa cum nici eu nu aș face nimic din ce nu-mi vine să fac, doar de dragul lor. Halal prietenie!

Citesc pe facebook tot felul de statusuri despre prietenie. Dacă cumva iubesc câinii într-un moment nepotrivit se găsește cineva care nu mai e prieten cu mine. Asta ar însemna că dragostea față de câini ar putea fi un criteriu. Dacă aș avea ceva împotriva gay-lor s-ar găsi alții care să se desprietenească de mine. Iată încă un criteriu. Dacă vorbesc porcos, o altă categorie se va dezice. Limbajul, deci, este important. Ce altceva mai face ca un om să-ți fie sau nu prieten? Hai să bag niște siropoșenii citite de pe la alții: încrederea, iubirea, credința, altruismul, loialitatea, toleranța. Am uitat ceva?

Toate astea mie-mi sunt extrem de străine, nu le asociez nicicum cu prietenii mei. Dacă mă gândesc la prietena mea din școala generală, și-mi vine să-i crăp capul de cât de rău mă enervează, se cheamă că sunt tolerantă? Sau când las să treacă ziua prietenei din liceu, fără să-i spun La mulți ani, este vreo dovadă de iubire? Când știu că la sfârșit de lună prietenul meu este stresat și nemulțumit, iar eu evit să-l sun tocmai ca să nu mă încarc negativ, cu toate că știu că lui i-ar prinde bine să vorbească cu mine – e ăsta oare altruism?

Nu mai zic mai departe…că deja sună nasol, par un mic monument de egoism și răutate.

Dar ăștia sunt prietenii mei și-i iubesc mult de tot. Pentru mine prietenii sunt ăia care când trec prin fața casei mele, intră, fără să mă anunțe, fără să-mi ceară voie, fără să aștepte să-i poftesc. ”Fatăăăăă, ești acasă? Vezi că în două minute sunt la tine!”. Și nu, nu alerg să fac repede patul…

Prietenii mei sunt ăia care, atunci când trec prin fața casei lor, oricât de grăbită sunt, îmi fac timp să urc, măcar ca să salut, fără să aștept vreo invitație. Și nici nu bag de seamă că-s mormane de haine aruncate peste tot.

Prietenii mei sunt ăia de care nu mi-e jenă că nu am spălat vasele, ori că nu mai am hârtie igienică la budă.

Prietenii mei sunt ăia cu care vorbesc după 10 ani ca și când ultima dată când am vorbit a fost ieri.

Prieteni îmi sunt cei cărora le pot spune cu ușurință “Nu am chef să vorbesc acum cu tine!”

Prieteni îmi sunt cei care nu au nici o reținere în a-mi spune că sunt cretină, vacă, fraieră sau că sunt rea. Prieteni sunt cei care știu să citească printre rândurile de pe blogul meu.

Cu prietenii mei pot să flirtez, pot să fiu obscenă, provocatoare, porcoasă, pot să înjur, îmi permit să nu fiu o doamnă, ci doar o puștoaică răsfățată și frivolă, îmi permit să beau și să mănânc usturoi. Ba chiar îi și pup după ce am mâncat usturoi!

Lor nu le spun niciodată “scuză-mă că te deranjez!” sau „Poți vorbi?”

Prieteni sunt, atunci când eu nu am cu ce să-mi plătesc ratele dar îmi dau lacrimile de fericire când aflu că el a făcut suta de milioane luna asta. Prieteni sunt cei care, atunci când riscă să-și piardă casa, țopăie de fericire că eu am turnat fundația.

Diferite criteriile față de cele majoritar acceptate… Mă întreb de ce? De ce prietenia e prezentată așa….ca o chestie tare greu de atins, sforăitoare, pretențioasă, când ea de fapt nu e decât o stare de normalitate? Sau sunt eu atât de superficială încât nu reușesc să văd mai departe de cotidian?

Anunțuri

4 gânduri despre “Prieteni?

  1. După parcurgerea primei jumătăți a textului știam exact că la comentarii urma să te rog să definești termenul „prieten”. Ai făcut-o tu ulterior și-am înțeles perfect. Ca multe alte cuvinte, și „prieten”, „prietenie” și-au pierdut, prin modernizare :twisrted: înțelesul inițial. Facebook-ul a făcut cel mai mult rău în sensul ăsta pentru că acel „friends” de acolo este total lipsit de conținut.
    Personal, pe cei pe care tu îi numești „prieteni”, eu îi numesc „amici”. Chestie de semantică. Important este să reușim să ne înconjurăm de oameni în preajma cărora ne simțim bine, ne comportăm așa cum suntem, dezinhibat, fără false pudori, indiferent cum îi numim.

  2. Pingback: Lectura de noiembrie | Dana rozMarin

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s