Aș da vrabia din mână pe cioara de pe gard

Cum mergeam eu liniștită și fără de nicio noimă prin pădurea vieții mele, iote ce apare la o cotitură, un gard, nici prea mare, nici prea mic, nici prea frumos, nici prea urât, doar obișnuit. Și pe gard o cioară. Frumoasă cioara! Cine mă cunoaște din tinerețile-mi zbuciumate știe că-mi plac ciorile, oricum am dat-o, oricum am dres-o tot de ciori am avut parte, până când am luat eu decizia înțeleaptă de a ignora ciorile și de a-mi aduce mai aproape o prea-serioasă bufniță.

Traiul cu bufnița e deosebit de facil, e ca și când n-ar exista, cât e ziulica de lungă stă și se hoalbă cu ochii-n gol, iar noaptea zboară pe limba ei în timp ce eu dorm, deci neinteresant. Ei bine, de când cu bufnița asta, mi-am spus că mai bine-mi iau pe lângă casă un câine, o pisică, chiar și-un cal, păsări nu mai simțeam nevoia să am.

Așa se face că am privit cu admirație la cioară și mi-am văzut de drumul meu. Dar ce, mi-a dat pace? Nu, cronc cronc, curioasă, iscoditoare, tulburătoare. Și când să mă apropi de ea, fâl fâl și dus-a fost, am rămas cu ochii-n soare după prea-minunata cioară. M-a enervat croncănitoarea, i-am pus gând rău și-am început să o pândesc. Venea mereu pe gardul ordinar, uneori croncănea, alteori părea că nici nu mă vede, dar de fiecare dată când întindeam mâna după ea, zbura cu așa viteză de nici penele nu i le ghiceam.

Uite-așa am ajuns eu, fără nici o vrabie în mână, să visez la cioara de pe gard…Ba chiar a fost o vreme când m-a făcut nemernica să cred că și ea vrea să vină la mine, numai tre s-o mai aștept un pic. Și-am așteptat-o că doar nu aveam nici o treabă.

Celelalte păsări când au văzut cum stă treaba au început și ele să se umfle-n pene, care mai de care mai ciripitoare și mai promițătoare – pesemne se gândeau că mi-au venit boii pe-acasă și brusc îmi doresc să-mi umplu coliviile cu tot soiul de înaripate. Io nimic, dă-i ‘nainte cu cioara mea, mă întindeam după ea, ea își lua zborul chiar când eram convinsă c-am ajuns-o. Până într-o zi când m-am întins, ea a zburat ca de obicei, în palma-mi goală și deja obosită mi s-a așezat o vrabie, o banală vrabie. Am privit-o oripilată, mai că-mi venea să o azvârlu cu capul de primul pom, nu știu ce m-a ținut. M-am uitat la ea cu sprânceana ridicată: o culoare care nu-mi spunea nimic, aka nici cioară ochioasă nici porumbel suav, un fel de șobolan înaripat, gri, tern, fără strop de inspirație. Nici măcar grațioasă nu era. Nici capul nu era drăguț. Nici urâtă nu puteam să zic că e…Exact cum e mai rău. No bun, acum, și ce mama dracilor fac eu cu pasărea?

Îi șoptesc suav să se care iar ea nimic, țopăia fericită la mine-n palmă. O pornesc dezamăgită spre casă iar ea, proasta, de bucurie începe să cânte: cip cirip cip cip. Mi s-a sculat părul în cap când am mai și auzit-o. Am ajuns cu ea și zic, hai să-i dau viețuitoarei apă și pâine, că e și ea suflet…fericire mare, loialitate pe viață, mai ceva ca un câine. Rahat! Azi așa, mâine așa, m-am obișnuit cu mișcătoarea, o strigam și ea venea, țopăia bucuroasă și când eram în zilelele mele cele mai ciufute, na, mișto sentimentul să te simți o scorpie, dar o scorpie iubită. După un timp am ajuns chiar să o chem să mi se așeze în palmă…neee, ea insista mereu să se așeze, am ajuns deci să o primesc, nu a fost nevoie să o chem. Tot nu-mi plăcea dar parcă nu mai era chiar așa șobolănoasă. Într-o zi nush ce mi-a venit și mi-am lipit-o de gât…s-a cuibărit toată în curbura gâtului, s-a gudurat, s-a lipit, și era așa de caldă că parcă aș mai fi vrut să o simt încă un pic și încă un pic. Am luat-o și a doua zi, și încă o zi, caldă și moale și plină de iubire. Nu-mi trebuia vrabie dar până la urmă am păstrat-o ca să mă bucur de ea de câte ori am chef.

De cioară n-am uitat, în continuare mi-o doresc. Cu toată vrabia din mână nici măcar nu am încercat să uit de cioara-mi dragă. Când nu mai pot de dor, închid frumos vrabia în colivie, nu ca să nu plece, că n-ar face asta, ci ca să nu se țină după mine și mă apropi încet de gardul obișnuit. Întâi îmi privesc cioara de la distanță, o admir, tânjesc după ea, visez să înlocuiesc cândva amărâta de vrabie cu frumusețea de cioară. Uneori mă apropi mai mult și chiar îi vorbesc. Sunt zile când croncăne ursuză și econoamă tare și alte zile când de cum mă zărește își ia zborul sfidându-mă cu grație…ce pana ei!

Și-uite-așa, fără ca măcar să caut m-am ales cu o vrabie călduță și cu o cioară arogantă. Vrabia n-o vreau, cioara nu stă. Vulturi n-or mai fi pe lumea asta?

Anunțuri

4 gânduri despre “Aș da vrabia din mână pe cioara de pe gard

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s