Omu’, deci, când se plictisește, nu de bine, ci de prea multă singurătate, se uită-n stânga, se uită-n dreapta și zice: iote, ăla-i cuiul! Ia cuiul, destul de greu, că nu se lasă ușor nemernicul, dar îl ia până la urmă și-l înfige în inimă, de bunăvoie și nesilit de nimeni. Acea inimă care în afară de faptul că se plictisea, nu avea alte probleme. Și după ce-l îndeasă bine, cuiul, despre el e vorba, află, cu stupoare, că nu e cuiul potrivit. De fapt nu, află că e cuiul imposibil. Și cum omu’ e român, în ciuda aspectului arian, se gândește românește, cui pe cui se scoate! Simplu, numai să găsească acum cuiul potrivit, mai puternic decât primul cui. Trece cam juma’ de an și când deja nu mai avea nici o speranță, nu se mai aștepta, apare cuiul, dar nu-l observă. Că așa e omu’ din povestea asta, chior. Dar cuiul, ce știe cuiul să facă? Să se înfigă. Nu știu cum a făcut, cum n-a făcut că s-a înfipt în biata inimă și a făcut-o zdrențe. De unde săraca numai dormea de atâta plictiseală, ajunsese acum să șiroiască de sânge și durere, de la cele două cuie. Ăsta, al doilea, a fost mai mult ca un piron, mare, greu, complet, a spulberat tot în jur, nici amintiri n-au mai rămas. Doar el, maiestuos și inima zdrobită. S-a bucurat omu la-nceput că a scăpat de cuiul imposibil, a plesnit de fericire că are acum ditamai frumusețea de cui înfipt în inimă. Dar doare al dracului de tare, doare de nici nu poți respira uneori. Și te sleiește de puteri. Ajunge omu’ nostru să caute alt cui, doar e știut, cui pe cui se scoate! Dar ce cui să mai găsească când ăla-i cel mai mare, cel mai puternic, când cuiul din inimă este vrăjit? Când singura soluție e ca el, chiar cuiul magic să lingă rănile și să vindece, ‘geaba-ți bați tu cuie-n talpă, omule drag!