M-am curățat de tine

Acum o lună, ba chiar și acum o săptămână mă lăsam mistuită de o dorință nebună. Nici măcar strop de plăcere nu mai era, doar durere, așteptare chinuitoare, speranțe deșarte, toate într-un amestec tare greu de dus. Devenise apăsător de ceva timp, suficient de mult ca să încolțească ideea de a mă debarasa de greutate. Tocmai aici e paradoxul. Orice durere am avea, cât de mică, fugim de ea mâncând pământul. În mod natural, fără prea mari eforturi evităm orice suferință. Dacă e vorba despre o durere mare, care persistă, care se încăpățânează să nu plece, devenim strategi adevărați și imaginăm cele mai neobișnuite și dibace tertipuri ca să scăpăm de durere. Și ne iese, de fiecare dată ne iese. Până când vine vorba de iubire. Desigur, nu-i iubire adevărată, iubirea nu doare, iubirea fericește. Cum să o numesc oare? Dor? Iubire neîmplinită? Rană? Dorință? Nevoie? Toate la un loc și fără nume? Care-i rețeta? Ia să vedem ce-am pus în oală: singurătate, multă singurătate, plictiseală, provocare, speranță, dorință, dezamăgire, neîncredere, surpriză, iubire, așteptare, frică, furie și nu în ultimul rând poveste. Toate astea amestecate bine și întinse uniform pe un strat generos de magie, dau ceea ce se numește….? Cum? Cum naiba se numește? Mă rog, nu prea mai contează. Important e că doare. E chinuitoare, sufocă, simți cum îți ocupă și mintea și inima, nu poți să dormi, nu poți nici să muncești, nu poți să mai faci nimic. La început pare fain, decât plictiseală și singurătate pare mai bună chestia asta care nu-ți mai lasă spațiu pentru nimic. Dar e grea, apare oboseala, iar tu mergi înainte, din ce în ce mai încovoiat de povară…te gândești la un moment dat să o lași, să o pui jos, cu gândul că te poți întoarce oricând. Dar nu, de data asta durerea e prețioasă, nu-i orice fel de durere, zici tu că-i din iubire și nu te-nduri s-o lași. O cari așa ca prostu…Apare cineva care te vede cum te chinui și te întreabă binevoitor: nu vrei să scapi de povara asta? Nu, bubuie imediat răspunsul. Ok, dar te distruge, îți face rău…Nu, e a mea și nu vreau să renunț la ea. Și te târăști mai departe. Te târăști, că picioarele deja nu te mai țin, e din ce în ce mai greu, începe chiar să pută, tot mai des apare ideea de a scăpa de greutate, dar o respingi cu îndârjire, te dor coatele, te dor genunchii, te doare sufletul, dar nu te lași. Îți spui încetișor că nu mai e mult, imediat ajungi…Unde? Nu știi nici tu, dar ai sentimentul că ești aproape de final. Până când, într-o zi, ajuns pe marginea prăpastiei, te ridici ca să admiri peisajul și-ți scapă. Pur și simplu, într-un moment de neatenție, fără nici cea mai mică intenție, îți scapă printre degete…Te întinzi, urli, încerci să cobori în prăpastie, ameninți, blestemi cerul și pământul, cazi și simți că ai murit, zaci acolo un timp, curg lacrimi, curge sânge, durerea pare de nesuportat, speri din tot sufletul să mori, să se termine…după un timp constați că nici măcar dorința asta nu ți s-a îndeplinit, ești încă viu, încă respiri, inima bate. Te ridici în picioare convins fiind că nu o să poți merge. Și faci un pas, și încă un pas, ești trist că ai pierdut totul, te gândești că nu mai ai acum nici un rost, încerci să găsești o rezolvare, îți trece chiar prin cap să cobori muntele și-apoi să-l ocolești ca să ajungi pe fundul prăpastiei…pare o idee bună, altceva oricum nu ai de făcut. Și mergi…la un moment dat o pasăre îți atrage atenția. Te uiți la ea și o vezi că-i drăguță. Zboară. O urmărești cu privirea. Cerul. Albastru cu nori pufoși. Nu-i corect! Sunt prea frumoși. Te bucuri. Imediat apare gândul: ești trist, ți-ai pierdut povara, nu ai voie să te bucuri! Pleci ochii în pământ și mergi pe drumul care speri tu să te ducă pe fundul prăpastiei. Dar parcă totuși simți că te bucuri, parcă totuși ai vrea să mai vezi o dată cerul. Încă o dată și apoi continui drumul tău trist. Ridici ochii vinovat. Acum e roșu cerul, un apus superb. Nu poți să nu zâmbești. Zâmbești și luna îți răspunde. Gândul îți spune că trebuie să fii trist. Dar corpul ți-e ușor, umerii semeți, nimic nu te mai apasă. Simți tristețea că ți-ai pierdut chinul, dar tristețea asta e mai ușoară decât ce-ai cărat tu în spate atâta amar de vreme. Și culmea, cu fiecare pas pe care-l faci, se face mai ușoară. Când îți dai seama de asta te-apucă frica și remușcările: ce fel de om sunt dacă nici trist nu pot să fiu după ce mi-am pierdut povara? Trebuie să fiu trist, așa se cuvine. Și mai mergi o bucată de drum însoțit de tristețe…Acum depinde de tine, o lași să plece sau o transformi într-o nouă povară. O las să plece…Merg după vechea mea povară sau mă bucur de ce-mi pictează cerul? Sunt un om loial, merg mai departe să-mi aflu vechea mea povară. Dar e așa frumos cerul…Să mă mai uit un pic. Doar un pic. Mai merg, trebuie să găsesc greutatea aia. Azi nu mă uit spre cer. Am atâta voință să nu mă bucur. Da, azi merg cu capul în pământ, nu vorbesc cu nimeni. Dar mâine? Mâine poate o să arunc o privire mării…Și o să uit de durerea mea. De fapt îmi e mai bine fără ea. Mă scufund în mare și mă curăț…de tine, de mine, de tot.

Anunțuri

2 gânduri despre “M-am curățat de tine

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s