Arzi și renaști, inimă de piatră!

A venit în viața mea, real, tangibil, controlabil și totuși de necontrolat, cu puțin timp înainte să apari tu. Ți-a pregătit intrarea, a fost un semn pe care abia acum l-am deslușit…Arde, rănește, încălzește, vindecă, uimește, farmecă, atrage, mistuie, mocnește, luminează, colorează, renaște, toate astea le face focul. Nimic nu e întâmplător, totul apare cu un scop, în orice lucru e mister.

DSCF7210

Am crezut că mi-a fost dat focul ca să mă încălzesc și să visez. Abia mai târziu am înțeles că și el, la fel ca și apa, mă învață despre tine, mă leagă de tine.

La început m-ai ars cu privirea…a mocnit încetișor, nu s-a aprins din prima. A mai scăpat câte o limbă mică de foc, ca o pată de culoare, dar atât, nici măcar căldură nu a dat, ca un foc de chibrituri într-o joacă de copii. Un foculeț mic, mocnit, întreținut un timp cu câte un cuvânt, cu o speranță, cu un vis, chiar cu promisiuni. Până a explodat. Nu știu cum, dintr-o dată, exact când părea că se stinge s-a înălțat la cer și-a pârjolit totul în jur, vâlvătaie nebună a luat cu ea dezamăgiri, neîncredere, frică, furie, totul a ars, așa cum ard buruienile pe câmp când dai foc la miriște. N-a mai rămas decât secunda aceea, rotundă, completă, perfectă, secunda ruptă din timp și suspendată-n spațiu în care nici eu nici tu n-am respirat, în care am fost unul chiar dacă distanța era mare. A fost scânteia care a țâșnit din foc și-a ars fulgerător, fără să lase urme. Atât a existat, până a ars, o secundă, poate două sau poate a ajuns suficient de sus încât să se transforme-n stea…nu știu și nici nu-mi pasă. Scânteile există chiar dacă nu le putem păstra. Scânteia noastră a fost reală, puternică, spectaculoasă.

S-a domolit focul și chiar dacă a lăsat în urma lui pârjol, tot au început să crească buruieni, iar a apărut frica, neîncrederea, graba…buruieni de care niciodată nu scapi, oricât de mult te-ai îngriji. Le-am lăsat să crească, să se înalțe, au devenit mari și puternice, aproape că au sufocat amintirile, iar eu? Eu nici nu mă mai vedeam. Și tu? Nici tu nu te mai vedeai, păreai doar un monstru cu inima de piatră.

N-am luat în seamă focul, am uitat de el. Dar tu l-ai folosit din nou, stângaci, nesigur, furios. Nu ți-a ieșit prea bine curățarea, au rămas și durere și teamă. N-ai reușit decât să mă scoți din minți. M-am prăbușit ca un animal înjunghiat pe pământul ars și mi-am urlat durerea cerului. Am luat apoi un bulgăre de foc și cu  toate puterile l-am aruncat spre tine, cu iubire, cu ură, cu furie, am vrut să te distrug, să nu mai rămână nimic din tine, după ce vântul va fi-mprăștiat cenușa să nu mai fii. Te-am nimerit din plin și te-ai aprins imediat, ai ars ca o torță, cu flăcări mari, obraznice, ai încercat să mă ajungi cu pala ta, să mă distrugi și tu, m-ai ars puțin, dar m-am ferit, ai ars prelung și ai trosnit, rugându-mă să te cruț. N-am avut îndurare, te-am lăsat să arzi până n-ai mai fost decât un morman de cenușă. S-a așternut liniștea, m-am simțit ușurată, de-acum urma să-mi văd de viața mea, egal, fără flăcări, fără zboruri, fără valuri înspumate care să mă izbească și să mă sărute în același minut, urma să merg pe drumul meu lin și drept înspre nicăieri. Am crezut c-am înțeles taina focului, m-am asigurat că s-a stins, că nu mai e nici fir de jar, am lăsat lacrimile cerului să-l ude, am așteptat să se răcească locul, ba chiar m-am felicitat pentru măiestria cu care am aranjat lucrurile. Nu mi-a trecut prin cap că și de data asta a ars doar îndoiala și a lăsat inima neatinsă.

Ieri a bătut vântul și a împrăștiat cenușa. Focul nu arde piatra. Inima de piatră mă privea plină de funingine de pe pământul ars. Am luat-o, am șters-o, e la mine, pot să o arunc pe fundul mării ca să nu o mai găsesc vreodată sau, dimpotrivă, ca să-mi trăiesc veșnicia căutând-o sau să te port cu mine peste tot, așa cum am făcut și altă dată sau să o fac să bată din nou. Spune-mi, ce să fac cu inima ta?

DSC_0214

Anunțuri

Un gând despre “Arzi și renaști, inimă de piatră!

  1. Superba naratiune…atata talent! Cred ca exprima o stare de fapt , o traire. Am fost si eu atinsa de flacara dar nu am lasat-o sa ma arda, la fel ca fachiri…Dar m-am simtit extrem de bine la caldura ei, am simtit ca traiesc, si dintr-un zombi care functionam pe pilot automat, am devenit pentru o clipa…OM.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s