Câinii latră, caravana trece. Alfie Kohn

Inițial n-am vrut să scriu, prea multe orgolii se luptă acum. Dar apoi mi-am spus, dacă nu scriu acum, când să scriu, când nu mai ține minte nimeni cine-i Alfie?

Am ajuns doar la prima conferință, cea despre școlile copiilor noștri prin bunăvoința Anei care a împărțit cu mine o invitație. Am luat în calcul să-mi plătesc cea de-a doua conferință la fața locului, însă s-a întâmplat ca cineva să aibă mai multă nevoie de mine în terapie, decât aveam eu nevoie de Alfie, mai ales că partea a doua este susținută de cartea lui, tradusă în română, pe care am umplut-o deja de sublinieri și de notițe.

Nu mai povestesc ce-a zis, pentru că a scris Ina aici și aici suficient de clar și de complet. Deci luați de citiți de la ea, a ascultat cu atenție, garantez, că doar am stat lângă ea și i-am încălzit neuronii (Mda, Karioka, are mai mulți!) și știu.

Despre ce-a povestit Alfie acolo visez eu de când eram copil și mă seca la inimă să învăț la geografie toate prea-minunatele industrii ale României. Și făceam crize. Și plângeam. Și mă lua tata să mă consoleze…nu mergea nimic decât poveștile lui despre vremea când, proaspăt absolvent fiind, ca să nu moară de foame s-a angajat un soi de supraveghetor-pedagog la un internat de băieți, mari, golani de liceu. În paralel cu jobul juca rugby. Era cel mai iubit din internatul ăla. Băieții lui au avut un an bun, cu note bune, cu teme făcute, cu lecții învățate…pentru că-i antrena la rugby. Își făceau temele repede, ca să-i scoată pe teren. Nu-i păsa tatei de notele lor, înțelegerea a fost clară, facem ce vrea directorul ca să putem să jucăm și rugby, cu cât terminăm lecțiile mai repede cu atât avem mai mult timp de rugby.

Acum am și eu copii. Victor chiar e la școală de doi ani. Până să intre la școală m-am interesat dacă pot cumva fenta sistemul. N-am găsit nici o cale, așa că l-am înscris anul trecut în clasa 0. Mai mult n-a fost. L-am lăsat să se joace cu vărul lui câteva luni cât a venit Luca zi de zi la noi, alte câteva luni nu l-am dus pentru că a fost noroi și mi-era greu să-l duc…și s-a terminat anul. Nu i-am prezentat asta ca pe un act de frondă, nu a perceput-o ca pe o revoltă. Nu vreau să se situeze neapărat în afara sistemului, nu îmi fac un scop din a-l face să se simtă altfel, special sau mai știu eu cum. De când s-a născut, dacă am avut vreun țel în ceea ce-l privește, acela a fost să reușească cumva să se adapteze cu costuri cât mai mici. Să reușească să-și păstreze cât mai mult din personalitate, din datul lui, fără a se situa în afara cadrului. Nu fac provizii de pufuleți, nu servim masa la Mc, desertul nu-i format din ciocolată, însă a avut întotdeauna voie să mănânce pufuleți, nu am refuzat nici o invitație la ziua vreunui copil la Mc iar dacă îmi cere să-i cumpăr o ciocolată i-o cumpăr. Încerc să gătesc cât mai sănătos, dar dacă îmi cere să-i prăjesc cartofi, o fac. Cererea vine cam o dată la câteva luni. La fel cum vine și pofta de pufuleți sau de ciocolată. Nu mi se pare o tragedie, ba chiar nu cred că-i influențează în vreun fel sănătatea. Cred însă că în felul ăsta nu acumulează frustrări și ajunge să poată discerne singur câtă ciocolată e bine să mănânce sau câți pufuleți.

Așa e și cu școala. Mergem la școală. Are teme, pe care le face, în mare. Nu-i place să citească ce-i dă doamna. Dar îi place să-i ascund în casă o comoară și să-i las o grămadă de bilețele cu indicii care să-l ducă la comoară. Pe astea le citește cu plăcere. E ok așa.

Nu pot să-i spun să nu ia în seamă notele, atâta vreme cât la școală primesc buline cei care vin cu sticla cu ceai, iar cei care vin cu apă nu primesc. Mi-a spus treaba asta, era evident că nu înțelege care-i treaba cu recompensa. I-am explicat că doamna este convinsă că ceaiul e mai bun ca apa și că vrea să le facă un bine, vrea să-i stimuleze să bea ce crede ea că e mai bine pentru ei. A decis să nu-și mai ia la școală nici apă nici ceai, pentru că nu-i place wc-ul și-atunci preferă ca 3 ore să nu bea nimic ca să nu facă pipi. L-am felicitat în gând pentru decizie și am mers mai departe. Acum, în clasa I primesc calificative. Nu sunt curioasă așa că nu-l întreb. Mi-a zis odată că a luat FB. Nu am simțit să-l felicit.

Nu mă așteptam ca Alfie să ofere soluții. Nu pentru că nu ar avea. Poate că are. Dar conferințele nu sunt organizate pentru a oferi soluții, ci pentru a ridica probleme, pentru a deschide noi orizonturi. Și totuși oamenii au insistat să le dea o soluție. A zis că într-o țară ca a noastră, cu un sistem de învățământ ca al nostru, cea mai bună soluție e imunizarea pe cât posibil a copilului. Eu am înțeles-o ca pe-un „Câinii latră, caravana trece”. M-am simțit bine când am auzit soluția. Simt că e exact ce fac eu. Nu l-am exclus din sistem, este un copil adaptat și adaptabil dar reușește să-și păstreze decizia de partea lui.  Asta e tot ce contează pentru mine.

Alfie? Mă așteptam să fie mai câine. Mi-ar fi plăcut să văd un fel de CTP american. Mi s-a părut blând și cu prea mult bun simț pentru ideile pe care le susține. Mă așteptam să latre mai mult și chiar să muște. Dar gândindu-mă la soluția pe care a dat-o înclin să cred că e o pisică blândă care zgârie rău. Mi-a plăcut.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s