Am mai murit un pic

Am pierdut lucruri. De unele chiar mi-a părut rău. 5 minute. Apoi am uitat. Ai putea spune că nu-s materialistă.Și nu-s. Dacă după 5 minute părea că încă îmi mai pare rău, conturam rapid un scenariu și orice urmă de tristețe căpăta un sens nobil. Îmi vine acum în minte povestea cercelului. Eram la vârsta la care începusem să-mi doresc bijuterii. Nu, nu mărgelele mamei, nu verigheta tatei, îmi doream bijuteriile mele. Nu existau magazine de bijuterii așa cum sunt astăzi și în plus îmi doream niște cercei pe care-i văzusem numai în mintea mea, niciun magazin de pe fața pământului nu-i avea.

Așa cum s-a întâmplat mereu, tata a înțeles dorința mea și m-a pus să-i povestesc despre cercei. Visam să fie de argint, două lalele mici, prinse între ele cu două zale de lanț, laleaua care venea pe ureche era cu capul în sus, cea care atârna de lanț era cu capul în jos.

Mi i-a făcut cadou de ziua mea. Tata. I-am purtat cu mândrie, cu bucurie și cu sfială. Mi se păreau cei mai frumoși cercei, eram fericită că-i am și îmi era rușine la școală pentru că erau mai lungi decât cerceii pe care-i purtau celelalte fetițe, erau mai lungi decât cerceii pe care-i purtasem eu până atunci.

I-am purtat doar câteva luni. Vara, la mare, mama, în timp ce ne jucam s-a agățat într-un cercel și l-am pierdut. În apă. L-am căutat ore în șir. Am plâns într-una dar nimeni n-a știut, marea mi-a ascuns lacrimile printre picăturile cu care-mi mângâia fața. La sfârșitul zilei am privit în zare și mi-am spus că probabil marea a vrut un lucru de-al meu, un lucru tare drag, ca să fie sigură că mă voi întoarce mereu la ea ca să-mi caut pierderea. Mi-e dragă marea, atât de dragă încât am acceptat să-i dau cercelul meu drag cu lalea, ca garanție a iubirii mele și i-am promis că mă voi întoarce mereu la ea. N-a mai durut, nu am mai plâns, am pus părerea de rău într-o poveste care mi-a hrănit sufletul. Mi-l mai hrănește încă.

Cercelușul acela a fost singurul lucru după care am plâns. Și totuși, în ultimul an am mai simțit aceeași durere intensă, dar nu pierdusem nimic material. Asta m-a pus pe gânduri…există așadar ceva pe lumea asta, un ceva care dacă-mi este luat mă doare și nu reușesc nicicum să-mi revin. La început nu mi-am dat seama ce e ceva-ul ăla, pentru că nu părea ceva palpabil, nimeni nu mi-a luat nimic, nu am pierdut niciun lucru. Și totuși…

Mi-a fost luată bucuria. Bucuria aia pe care am simțit-o când am primit ceva neașteptat, ceva dorit dar pentru care nu aveam speranță. Ceva-ul ăla vine cu o bucurie atât de mare că îmi taie respirația. Ei bine, când bucuria mi-a fost luată am simțit că mor. De fapt am și murit un pic. Bucuria, când vine, se așează direct în suflet, îl cuprinde și-l face mai întreg, mai suflet decât era până atunci. Când cu o vorbă îmi iei bucuria pe care chiar tu mi-ai dat-o, o iei cu tot cu suflet, ele nu se mai separă…nu știu să-ți spun exact cum, doar că mai mor un pic.

Sunt oameni care știu că mi-au făcut asta. Tu, de exemplu, știi. M-ai omorât un pic și încă plâng. N-am reușit să construiesc povestea salvatoare…știu doar că bucata aia care pe mine mă face să mor, pe tine te ajută să trăiești. Asta e singura mulțumire, dar tot mă doare moartea asta. Dă-mi bucuria înapoi și vino acasă, vino unde ți-e bine, unde ți-e locul, tot pentru tine e bucuria aia, te poate hrăni și fără să mă doară. Știi asta. Hai acasă!

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s