Doi ani de scris pe blog. În scenariul de la început eu scriam despre copiii mei, despre familie în general, povesteam ce fac, ce nu fac….de-astea.

Am aflat imediat ce am deschis blogul că miza e să scrii pe bani. Nu cred că am scris de două ori pe bani pe acest blog. Am încercat să-mi iau o atitudine care să mă recomande ca scriitor pe bani. Probabil că n-am încercat destul. Ceea ce par a fi advertoriale, sunt, dar neplătite. Căcat, nu despre asta vroiam să scriu azi!

În primul an am scris mai mult despre copii. Mi-am dat seama în scurt timp că pe secțiunea asta de parenting, chiar dacă puradeii sunt foarte diferiți, trăirea părinților e identică: am pișat o lacrimă că a mers copilul la școală, au pișat fix aceeași lacrimă și ceilalți 75.638.230 de părinți care au scris despre asta. Inevitabil am ajuns să mă întreb, de ce scriu, pentru cine scriu, când e clar că părinții știu și nu au nevoie de scrisul meu, iar pe restul nu-i interesează. Păi da, scriu pentru mine. Nu ca să consemnez pentru posteritate prima bășină a copilului, ci ca să-mi descarc eu cumva emoția. Ha!

Ei, când s-a făcut lumină în mintea mea, altfel au stat lucrurile. Că eu sunt toată numai emoție, eu pot să mă emoționez și dacă intră soarele prin perdea și lasă o umbră pe care o găsesc eu frumoasă…și pot să scriu romane despre acea umbră. Unde mai pui că altfel nu prea reușesc să exprim ceea ce simt. În scris mi-e cel mai ușor. Scriu. Sunt furioasă? Scriu. Lovesc tare tastele și scriu, înjur, mă descarc. Sunt tristă? Scriu, mi se înnoadă lacrimile în barbă, nici nu mai văd ce scriu, dar scriu. Sunt fericită? Scriu. Nicio șenilă nu mi-ar putea șterge rânjetul de pe față, dar scriu.

În acest din urmă an un om frumos, cu o forță extraordinară, pe care eu l-am numit vrăjitor, a scos din mine cele mai năstrușnice emoții. Puternice și necunoscute mie. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că așa ceva zace în mine…A fost un an în care am aflat despre mine. Nu ceva anume, doar am aflat. Mă simt acum bogată chiar dacă ceva esențial lipsește. Lipsește el. Și-am scris. Am scris mai mult ca-n primul an, am scris atât cât m-a inspirat. Apoi a tăcut. E o tăcere care transmite mai multe decât vorbele ce le spunea, e o tăcere pe care eu o aud și o înțeleg, dar nu știu să o scriu. Dacă aș scrie mereu același lucru, dar mai adânc și mai adânc, până când…Mi-e frică să mă gândesc!

Lucrurile sunt simple, că mulți mi-au spus că n-au înțeles toată povestea: văzut, contrariat, jucat, îndrăgostit, neeee, nu se poate, speranță, ba se poate, surpriză, fericire, tăcere, tristețe, disperare, ba uite că nu, furie, tristețe, deznădejde, iertare, tăcere din nou, amabilități, prietenie, bucurie și TĂCEREA de acum. Iar eu vreau să scriu și nu mai am cuvinte pentru că vrăjitorul tace. Habarnam ce vreau mai mult să scriu eu, să nu mai tacă el?

Așa că uite cum facem la aniversare: pornim de la ideea de La mulți ani. La mulți ani de blog, înseamnă la mulți ani de scris, scris înseamnă emoție, emoția vine de la vrăjitorul meu care acum tace. În loc de La mulți ani și alte urări, aștept să-mi spuneți ce să fac. Cum să fac să nu mai tacă? Cum îl conving să vorbească din nou? Să scriu și despre ce tace? Să nu mai scriu? Aștept? Un alt vrăjitor?

Da? Deci fără concurs aniversar pe blog, fără petrecere aniversară, fără să vă ofer eu cadouri…Aniversare tradițională, aștept cadouri cu sfaturile voastre în comentarii sau chiar cu mesaje pentru el, pentru vrăjitor! Sunt cam tristă azi 😦