Timp să cântăm împreună

Noi nu mai avem timp să cântăm împreună!

Priveam pe fereastra deschisă a bucătăriei iar tabloul era ireal, un amestec de flori albe de corcoduș împletite în crengile unui brad mare, iar deasupra acoperișul unei case și un calcan de cărămidă roșie de care era fixat, total nepotrivit, un aer condiționat…mirosul de flori amestecat cu tutunul din bucătărie, claxoane din când în când, câte un lătrat – câinele casei și păsările. În mijlocul Bucureștiului, unele păsări au timp să cânte împreună seara și dimineața. O imagine total nepotrivită și totuși perfectă.

Nu-s fluturi în stomac, este ceva mai mult de-atât, mult mai mult. Prima dată când am simțit am crezut că îmi este rău, că vreo hemoragie internă o să mă termine…o căldură puternică în plexul solar. Solar. Căldură. Exact senzația de soare în stomac, cu căldură, energie, lumină, vibrație. Nu știu ce este. Doar că m-a luat prin surprindere. Apoi a început să se repete, când și când apărea, aparent din senin…Acum, aproape că reușesc de fiecare dată să aprind soarele în mine.

Nu e cinstit să scriu doar când sunt tristă. Mai ales când arde soarele ar trebui să scriu. Dar ce? Că nu mai e nimic de scris.

Poate doar că am înțeles, la nivelul viscerelor, că până acum am crezut că iubesc cu capul și cu corpul. Învățăm – nu știu de unde – că iubirea e atunci când simți fluturi în stomac, când te gândești necontenit la celălalt, când mintea e tulbure. Transmitem niște semnale, primim alte semnale înapoi, lucrurile devin clare, eventual jucăm și un mic joculeț social, în care el o cucerește pe ea cu un buchet de flori și o invitație la teatru, iar ea se lasă greu pentru ca el să aibă impresia (doar impresia!) că e o pradă greu de prins. Apoi sex. Și gata. Mintea e din nou limpede, de parcă ăsta ar fi scopul final…

De data asta a fost altfel. Întâi au fost fluturii și credința că lucrurile se vor întâmpla după scenariul cunoscut. Apoi a fost o luptă, o luptă pentru a depăși un „N-are niciun rost” total rațional, luptă în care inima să apuce să acorde o șansă. Am primit șansa exact când mă așteptam mai puțin, când credeam că totul e pierdut…m-am amăgit că s-a terminat lupta, că am biruit. Dar am greșit, iar. Am forțat limitele, am încetat să mai cânt împreună cu el…și a tăcut. Eu am insistat și-am insistat și-am cunoscut deznădejdea, m-am scufundat în oceanul de durere și m-a chemat de-acolo cu o vorbă. Doar atât, o vorbă ca să mă înalț. Lacrimi, speranță, lacrimi din nou și o promisiune. Când totul părea bine, a apărut din nou “Nu are niciun rost”. Nu are niciun rost să ce? Și-apoi capitularea în fața trăirii, a sentimentelor, în fața lui “Nu are niciun rost”. Fie ce-o fi…zburăm împreună. Îl simt ca pe un acordaj. Te las să te apropii, dar fii atent, oprește-te când vezi că nu mai pot și stai acolo până mă obișnuiesc cu prezența ta. Fără limite, nu doar atât te las să vezi din mine, te las să vii până în mine, dar lasă-mi timp să mă obișnuiesc. Vreau să-mi fac cuib în tine dar îmi e frică să nu te rănesc. Mai stau un pic în loc să mă asigur că nu sângerezi pe undeva, aștept să te deschizi și să-mi faci loc…Știu exact ce gândești. Și tu știi ce gândesc eu. Știi prea bine că eu știu ce gândești.  Dar nu-i momentul încă. Mai avem de cântat împreună. Acum te simt când nu ți-e bine și îți apreciez efortul de a nu mă mai respinge. Știu că ți-e greu, știu când nu ai chef și mă bucur că-mi dai voie să te simt. Este plăcut să știi că cineva are atâta încredere în tine încât să-ți arate că nu are chef acum, fără să se teamă că te vei supăra sau că vei pleca, fără să te temi că te va alunga pentru totdeauna. Simt grija ce mi-o porți. Un acordaj fin, ca într-un dans, un pas în față înseamnă de fapt un pas în spate atunci când sunt doi. Stânga unuia este dreapta celuilalt, nimic nu e ceea ce pare. Iubirea e sincronizare, acceptare, compromis.Nu vreau să renunți la tine ca să-mi fie mie bine. Vreau să fii tu fără ca asta să-mi facă mie rău, ca un mulaj flexibil. Vreau să explodez iar de bucurie și să știi să privești focul fără să te arzi. Vreau să –ți ascult tăcerea fără să mă mai înspăimânte. Nu e nevoie să renunțăm, putem duce și focul și tăcerea. Este nevoie de timp, de lacrimi, de regrete, de fericire, de împărtășire, de teamă și împlinire. O strângere de mână urmată de încremenirea în nemișcare nu este dans, nu este cântec. În doi este mișcare, respirație, viață, în iubire e nevoie de armonie, armonia are nevoie de timp…timp să cântăm împreună.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s