Când oamenii cred că ești bun la mate și tu de fapt scrii povești

M-am apucat să scriu cu toate că mi-am propus să nu mai scriu despre copii…dar nu-i despre copii, e despre mine și despre cum mi-am făcut eu drumul greu din prea multă cunoaștere.

Azi mi-a spus Victor, vădit mulțumit de el, că a terminat primul la mate și că l-a lăudat doamna și că în sfârșit nu mai e cel mai prost din clasă. După ce mi-am înghițit nervii, după ce i-am explicat că a calcula mai încet nu-i totuna cu a fi prost, l-am pus să-mi arate ce a terminat primul. Surprizăăăăăăăă! Primele exerciții de geometrie J Și cu asta mi-am luat zborul în copilăria mea.

Am avut dirigă de mate. Nici nu-mi pot imagina altfel o profă de mate: ochelari fumurii, funduri de sifoane, sobră, serioasă, scorțoasă…Eu am fost un copil șmecher, n-am învățat, nu m-am străduit, am prins din zbor, am speculat, nu am intrat în concurență cu colegii, am strălucit de una singură, am spus mereu ce cred, mi-am atras antipatii și simpatii, dar una peste alta am avut note bune. Nu-mi amintesc să fi fost foarte bună la mate, nu-mi amintesc cum am îmblânzit scorpia. Știu doar că îi ghiceam săgețile din spatele ochelarilor fumurii când mă întreba tăios:

–          Ți-ai făcut tema?

–          Nu

–          De ce?

–          Pentru că n-am știut!!!!!! (nici măcar nu citisem problema)

–          Fă-o acum! (în spumele mării)

Și o făceam, pe loc, instant, aplicam o formulă și era gata. În ochii ei eram bună la mate. Nu bună, eram genială, aveam sclipirea pe care cei muncitori din clasă nu o aveau. Exact așa îi spunea mamei, că dacă aș munci măcar pe jumătate din cât muncesc restul aș fi departe. Am mers la olimpiadă. Am ajuns până pe țară. Deci, clar, eram bună la mate. Diriga le-a spus părinților, eu am crezut-o, așa că am dat la un liceu bun, la o clasă de real.

Bunica, mama tatălui meu a fost singura care n-a pus botul la treaba cu matematica. Ea mă suna, în fiecare zi, aveam aceeași conversație:

–          Alo, ce faci draga mea?

–          Bine, scriu o compunere!

Da, eu asta făceam când eram mică, scriam compuneri 😛 Bunica le-a spus mereu că eu asta fac, eu scriu. Bunica îmi făcea cadou cărți. Bunica știa că sunt o fire pasională și nicidecum rece și calculată. Acum că mă gândesc la asta, tatăl meu inventa cele mai mișto povești, așa imaginație n-am mai întâlnit până acum, bașca simțul umorului. Și nu că mă laud, dar l-am cam moștenit 😛

Dar nu, eu eram bună la mate, se vedea după felul simplu și rapid în care rezolvam problemele. Poți să contești experiența de dascăl a dirigintei?

De ce mama dracilor nu v-ați gândit măh niciunul că eu am imaginație? Că am o creativitate ieșită din comun? Că am vedere în spațiu? De ce ați interpretat după bunul vostru plac calitățile mele? De ce nu v-ați gândit că eu rezolv rapid și simplu problemele alea doar pentru că am o gândire atipică, doar pentru că abordez problema aia seacă, altfel, intuitiv? Pentru că da, m-am afirmat în special la geometria în spațiu, pe care o abordam intuitiv și nicidecum rațional, așa cum se cere în matematică. Pur și simplu le vedeam, îmi construiam mental desenele, nici nu aveam nevoie să le pun pe hârtie. Aveam desenul tridimensional in cap și-l întorceam pe toate părțile, îl mișcam până îl puneam în poziția optimă. Câți dintre voi puteți face asta?

Îmi amintesc și acum o oră de mate, geometrie, în care m-am hlizit toată ora, nimic nu am făcut. Scorpia se uita pe deasupra ochelarilor, știam că abia așteaptă să mi-o tragă. Ne dăduse să rezolvăm o problemă grea. Și ea lucra la aceeași problemă, era pasionată de matematică – probabil că asta era unica ei calitate, în afară de faptul că era născută în aceeași zi cu mine J

La final a întrebat cine a terminat. Două mâini au izbucnit, cei doi băieți muncitori ai clasei. Cosmin avea ochii frumoși dar de Cristi fusesem îndrăgostită în clasa I-a. L-a scos pe Cosmin la tablă. A umplut toată tabla, a șters și iar a scris. În timpul ăsta diriga a trecut pe lângă mine și mi-a văzut caietul gol. Nici măcar rezolvarea de pe tablă nu o copiasem…deja mă ardea cu privirea. Am închis ochii, am făcut desenul în cap apoi am scris formula pe caiet. Am calculat chiar înainte să termine Cosmin de scris. Când în sfârșit a terminat, avea același rezultat ca mine. I-a dat 10, era bine, și ea ajunsese la același rezultat. Acum urma războiul cu mine.

–          De ce n-ai rezolvat problema?

–          Am rezolvat-o.

–          Minți!

–          Nu mint!

–          Toată ora ai râs, te-am văzut.

–          Am rezolvat-o acum…

–          N-aveai cum.

–          Ba da.

–          Vreau să văd!

I-am dus caietul. Am simțit cum i se dilată ochelarii. Mi-a pus un 10 în catalog. N-a comentat niciodată nimic.

Nu eram bună la mate. Am doar o imaginație bogată, o intuiție brici (și aici nu exagerez deloc – am multe povești de-a dreptul SF) și mult tupeu. După patru ani de chimie în liceu, plus mate și fizică, am dat la psihologie. Nu regret deloc, îmi place maxim ce fac, dar aș fi preferat să scriu compuneri, nu să rezolv probleme la chimie.

Victor e intuitiv. Poate că e la fel ca mine. Azi a fost bun la geometrie…bunica mea nu mai trăiește, sper să nu mă las dusă de val. Îmi doresc pentru el să-și urmeze drumul fără prea mult balast.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s