Eu aleg, nu-mi oferi tu!

În ciorba rămasă de la Paște am înmuiat resturile de pâine de săptămâna asta. Chestia obținută mi s-a părut destul de tristă pentru Krug, așa că am ieșit la poartă și l-am strigat pe Catrinel.

Așa l-a botezat fetița din vecini acum vreo trei ani, pe vremea când era doar un puiuț. Este băiat și totuși îl cheamă Catrinel. Acum doar eu îi mai spun așa. De fapt nimeni nu-l strigă niciodată, în niciun fel. Doar eu când am resturi de mâncare ce nu-s demne de Krug.

Acum trei ani, fetița i-a dat numele, l-a luat și-n curte, apoi l-a alungat. Când m-am mutat eu aici era un puiandru chiar simpatic, vesel și jucăuș, genul ăla de câine care se bucură cu tot corpul când mă vede, dă din coadă până în vârful urechilor, așa cum unii oameni se bucură cu sufletul și asta se vede în ochii care râd. Atunci îl scărpinam între urechi când apărea. Acum nu-i mai dau nici măcar atât.

Între timp a trecut prin două ierni, s-a jigărit, s-a îmbolnăvit, s-a hrănit numai el știe cu ce…i-a căzut blana, i-a crescut la loc, nu mai pun mâna pe el, mă feresc să-l ating…Are aceeași față simpatică, cu ochi frumoși și blânzi.

Mi-a trecut prin cap, de mai multe ori chiar, să-mi mai iau un câine. Catrinel e la poartă mereu. Nu-mi cere nimic. El doar oferă. De câte ori ajung acasă, se bucură de parcă nu m-a mai văzut de-un car de vreme și i-a fost cumplit de dor de mine, iar eu îi fac cea mai mare bucurie pe care o putea trăi, venind acasă. De fiecare dată când dă din coadă cu tot corpul mă face să mă simt bine, mă simt iubită, mă simt acasă. Aș vrea să-l mângâi și mă abțin. Nu mi-e silă de el, doar că nu vreau să se învețe…Să se învețe cu ce? În capul meu e că dacă-l mângâi o dată, va mai vrea, va mai cere, se va învăța, iar eu nu vreau să-i dau…de fapt asta-i problema, că nu vreau să-i dau, când de fapt sufletul meu ar vrea să-i dau. I-aș da, dar ceva nu mă lasă. Ce?

Aș vrea să-i dau mâncare în fiecare zi dar nu o fac. Dacă i-aș da, el poate că și-ar închipui că e câinele meu, iar eu nu-l vreau. Eu vreau un câine curat, frumos, nou, care să fie al meu. Pe Catrinel nu-l vrea nimeni, este al nimănui, e frumușel dar are bube. De ce l-aș vrea eu? Dacă l-aș lua, dacă l-aș iubi, dacă l-aș hrăni, știu sigur că s-ar transforma într-un câine foarte fain. Totuși nu-l iau, nu-l vreau. Din când în când mă gândesc să-mi iau câine, alt câine, un câine…cum? Nici nu știu…curat? L-aș putea curăța pe Catrinel. Sănătos? L-aș putea ajuta să se vindece, stă în puterea mea. Frumos? Și Catrinel e frumos. De rasă? Nu sunt așa de fițoasă, aș lua și-un maidanez. Și atunci, de ce nu-l iau pe Catrinel? De proastă.

Așa facem mereu, nu numai cu câinii, ci și cu oamenii.

Nu-i vina lui că-i răpciugos. Nimeni nu i-a dat nicio șansă dar el s-a încăpățânat să trăiască și să-mi ofere mie bucurie zi de zi, fără să aștepte nimic în schimb, fără să primească vreodată mângâiere. Dacă i-aș oferi șansa pe care n-a avut-o, ar înflori, știu asta, o simt de fiecare dată când îl văd. Și totuși nu o fac…din orgoliu, nu-i altceva. El mi se oferă, nu l-am ales eu. Asta e de fapt, în viață ne hrănim orgoliul făcând alegeri, alimentându-ne posesivitatea: eu aleg câinele, eu aleg omul cu care să trăiesc, eu aleg cum să-mi modelez copilul. Eu, nu altcineva. Dacă aș lua ce mi se oferă, orgoliul meu n-ar mai avea nimic de făcut. Cum să mai simt eu că sunt puternică, mare și tare, dacă nu eu îmi aleg câinele, dacă nu-l posed. La ce folos să primesc un câine care mi se oferă? Eu sunt mai presus de câine, eu îl aleg pe el, eu trebuie să-l plac, eu trebuie să decid dacă e sau nu e suficient de bun, trebuie să aibă culoarea potrivită, talia și rasa pe care chiar eu le-am hotărât, eu trebuie să-l posed pe el, nu el să mă aleagă pe mine. Câinele pe care, ipotetic, l-aș alege, are toate șansele – dacă nu-l aleg eu, îl alege oricum altcineva. Catrinel nu are nicio șansă – dacă nu-l iau eu, nimeni nu-l ia. Va mai trece o iarnă, poate două, poate mai multe și apoi va muri. Nu asta e problema, că și dacă îl iau eu, tot va muri cândva. Problema e că va muri neiubit de nimeni, pentru că nu are nicio șansă, pentru că eu am ales să nu-i acord șansa asta cu toate că, probabil că nu întâmplător eu sunt singura care o poate face, cu toate că-mi place de el, aleg să nu-l iubesc, chiar dacă el este candidatul ideal la iubire.

Am ieșit azi la poartă și nu era. De câte ori ies și nu e, apare în sufletul meu o mică teamă: dacă a murit? Puteam face mai mult pentru el și nu am făcut. Nu mai mult, puteam să fac totul și ar fi fost chiar simplu. Puteam să-l iubesc. Și n-am făcut-o. Am strigat Catrinel și după câteva secunde l-am văzut cum venea în goană de pe câmp. Mă auzise. Știe că eu îl strig Catrinel. Măcar atât, o fetiță i-a dat numele, iar eu îl strig, chiar dacă nimeni altcineva nu știe cum îl cheamă. Când s-a apropiat i-am răsturnat pe iarbă resturile de mâncare. Dădea din coadă cu tot corpul, de bucurie că mă vede, că îl strig, că-i acord atenție, abia apoi s-a apucat să înfulece. Îi era foame dar întâi mi-a oferit mie bucurie, abia apoi și-a luat mâncarea.

Știu ce am de făcut…ce mă oprește oare? Eu știu. Tu știi?

Anunțuri

2 gânduri despre “Eu aleg, nu-mi oferi tu!

  1. Sincer, astept urmatorul post in care povestesti ce bazaconii face Catrinel dupa ce l-ai primit de tot in familia voastra si in curte. Daca ai nevoie de o mana de ajutor la spalat creatura. Serios vorbesc 🙂

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s