Doresc și sper

Dă-i unui copil o jucărie care nu ascunde nimic! Se va bucura un pic apoi o va arunca.

Dă-i unui copil doar o singură jucărie! Se va plictisi de ea și singur va inventa altceva.

Dă-i unui copil sau mănâncă chiar tu tot timpul aceeași mâncare, chiar și cea preferată și vei vedea cum interesul și pofta dispar.

Dă-i voie copilului să cotrobăie în pod. Va fi fericit, de fiecare dată va descoperi altceva. Își va lua ce-i place, se va juca, va abandona și o va lua de la capăt cu căutarea de nou și interesant. Pune jucăria abandonată la loc în pod și o va redescoperi cândva. Va avea același farmec sau poate chiar mai mult.

Îmi amintesc de coșulețul roz cu cheiță pe care dacă o răsuceai, un cățel mic scotea capul și lătra. Era jucăria unchiului meu. Îmi dădea voie să mă joc cu ea, dar rămânea mereu jucăria lui. Îmi amintesc de Rădulescu, un iepure mare de pluș, al mamei mele. Aveam acces la el din când în când, dar rămânea al ei. Eu mi-l doream și speram să mă joc iar cu el. Sunt jucăriile de care nu m-am plictisit niciodată.

Îmi amintesc de păpușa CFR-ist, tot a unchiului meu. Mi-o dădea, mă jucam, apoi redevenea a lui. Aceeași stare de dorință și speranță. Mi-a făcut-o cadou și mi-am pierdut interesul. O am și acum. Am păstrat-o de dragul vremurilor când mi-o doream. Amintirea dorinței de atunci mă face să îndrăgesc păpușa dar nu mă mai joc cu ea. Posesiunea a făcut-o neinteresantă, și-a pierdut din valoare. O văd prin casă și primul gând este la vremea când mi-o doream, mi-e dor de ea când era pe raftul din casa unchiului meu – fructul oprit.

Când ne îndrăgostim suntem exact în starea aia de dorință și speranță. Toate simțurile sunt la pândă pentru a surprinde cel mai mic gest de confirmare din partea persoanei iubite. Imaginația noastră e la cote maxime pentru a transmite cele mai faine și mai diverse semnale – un fel de vânătoare creativă, o perioadă palpitantă, cu fericire și tristețe, fără certitudini.

Dacă ne întreabă cineva acum ce ne dorim de la o relație, răspundem pe nerăsuflate că ne dorim stabilitate, siguranță, certitudinea că și mâine și poimâine te vei trezi la fel, lângă același om. Toate eforturile ne sunt îndreptate către atingerea acestui scop, avem impresia că ne găsim liniștea abia atunci când avem certitudinea posesiunii  asupra celuilalt: e-al meu, fie cu un certificat de căsătorie la obținerea căruia am făcut martori tot neamul și toți cunoscuții, fie chiar și fără acte, dar tot cu oficializarea relației printr-un anunț cât mai public. Voi, cei care știți că am o relație cu acel bărbat sunteți garanții faptului că îl posed, este al meu. În sfârșit vânătoarea a luat sfârșit, de-acum nu-i musai să mai fiu creativă, nu mai trebuie cucerit, este trofeul meu, l-am pus în vitrină, sunt fericită! Sunt fericită? Da, pentru puțin timp sunt. Apoi încep să simt că parcă ceva-mi lipsește, dar nu-mi dau seama ce. Mă uit la el, e lângă mine, este la fel de frumos, la fel de bun…dacă sunt suficient de sinceră (majoritatea oamenilor nu sunt) îmi dau seama că parcă nu mai e așa interesant, că parcă îmi doresc să fie altfel, să descopăr ceva nou, că parcă îmi plăcea mai mult la început. Tânjesc după începuturi, după îndrăgosteală, îi cer omului să mă cucerească din nou, să mă facă să simt din nou fiorul. Mă duc la consilier și ăla-mi spune să-mi iau perechea și să petrecem timp de calitate împreună, ca pe vremuri, doar noi doi, la cârciumă ori pe malul mării ori în vârf de munte, să reaprindem pasiunea. Fac asta și mă simt oleacă bine, dar tot nu este ce a fost. Este ca păpușa-CFR-ist când o văd, mi-e dragă, dar îmi amintesc de ea când nu era a mea. Dorință și speranță. În posesiune nu este pasiune. Singura certitudine ce ne este accesibilă este moartea.

Îmi doresc ceva ce nu am. Sper să am ceva ce-mi lipsește. Atunci când posed, dispare și dorința și speranța. Când doresc și sper am parte de surprize, de emoție, de pasiune. Când posed am certitudinea.

Sunt oameni care preferă pasiunea și alți oameni care preferă posesiunea.

Știu oameni care merg în concediu an de an în același loc. Pentru că știu cum este, nu riscă surprize. Comandă același fel de mâncare, în aceeași cârciumă pentru că au certitudinea că acolo se mănâncă bine, iar felul acela de mâncare le este cunoscut. Poartă haine de aceeași culoare, eventual cu aceeași croială. Când merg la tuns acesta este secretul lor și-al hairstylistului, pentru că nu schimbă niciodată nimic, nici tunsoarea, nici culoarea. Aceștia posedă rețeta, au certitudinea. Nu par plictisiți. Mă întreb doar dacă sunt fericiți…

Eu nu-s așa. Prefer să merg în locuri noi. Chiar dacă îmi place mult de tot și-mi spun că data viitoare voi merge tot acolo, rar mi s-a întâmplat să merg doi ani consecutiv în același loc, să nu schimb chiar nimic. Sunt locuri care mi-au plăcut atât de mult c-am revenit, dar am lăsat să treacă timp ca să am ce descoperi la o nouă vizită. Îmi place starea aia în care îmi doresc și sper să revin într-un anumit loc. Nu mi-aș construi o casă pentru a-mi petrece vacanțele în acel loc…ar fi o certitudine, din momentul în care ar exista casa, ar dispărea și dorința și speranța. Fără șansa unei surprize, concediul n-ar mai avea același farmec.

Îmi place să trec pragul unor cârciumi noi ce mă invită să le descopăr, de fiecare dată citesc meniul și mă las pradă poftelor, comand după starea momentului. Îmi place să ghicesc ingredientele, să întreb, să descopăr.

Intuiesc acum la ce se referă acele cupluri care trăiesc o viață împreună fără să fie căsătoriți, cei care susțin că actul ăla omoară relația…Actul în sine nu are nicio valoare, numai când el devine echivalentul posesiunii asupra altui om, relația moare, desigur, doar dacă faci parte din cea de-a doua categorie de oameni, cei cărora le plac surprizele. Pentru că ceilalți se posedă unul pe altul și-și trăiesc certitudinea plat, până la adânci bătrâneți.

Am învățat acum că incertitudinea mă ține în viață, îmi lasă spațiu să respir. Atunci când posed și am certitudinea că am, sunt moartă, toate emoțiile se sting încet până când nu mai simt nimic. Ba nu, simt, tânjesc după vânătoarea de la început, după dansul dinaintea relației, un pas în față, un pas în spate și așteptarea plină de speranță când pasul este suspendat, încercarea de a intui următoarea mișcare, surpriza unui pas în lateral, o revenire, o fugă, o sincronizare perfectă.

Am avut certitudinea și n-am mai fost eu.

Acum descopăr incertitudinea. E greu, obositor, am câteodată senzația că nu mai pot, că vreau să stau, să șed și să fac inventarul posesiunilor. Noroc că mă plictisesc repede! Mă ridic și plec în căutarea surprizelor. Îmi doresc și sper să am zâmbete grele, care să-mi apese sufletul până nu mai pot să respir de fericire și-am înțeles că un zâmbet are greutatea lacrimilor ce l-au plâns. Echitabil, un balans între bine și rău, între sus și jos. De jos susul pare mai sus, și-apoi, numai așa ești în permanență fie în căutarea plăcerii, fie în evitarea durerii. Mișcare, asta e viața. Până acum am fost un mort viu cu câteva posesiuni care mi-au înghețat inima. Acum trăiesc din nou, când sunt jos îmi doresc să ajung sus, când sunt sus mă tem de cădere, când cad, sunt furioasă, dar mă ridic și merg. Doresc și sper. Singura certitudine e moartea.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s