Acea noapte când tu

Am amânat să pun în cuvinte noaptea. Nu mi-e ușor, nu-i acțiune, nu s-a întâmplat nimic de fapt și totuși parcă totul s-a concentrat atunci.

Norii au apărut de nicăieri și au brăzdat cerul. Nori pătrați. Albicioși, pufoși dar pătrați, nu erau nori obișnuiți. Nori craquele. Cine altcineva putea să crape norii în felul acela în afară de vrăjitorul care mă arde pentru ca în secunda următoare să mă înghețe, până când inima mi se crapă în mii de bucăți – cred că tu ești cel ce-a inventat metoda asta. Se mișcau repede, acopereau luna și ascundeau scânteia din ochii tăi. Tu lângă mine, de întindeam mâna te-aș fi atins. Mi-a trecut prin cap să fac asta, să scot mâna din pătura care mă ferea de frigul unei nopți de mai și undeva la mijloc să întâlnesc mâna ta, pentru că da, dacă aș fi făcut asta, sunt sigură că acolo, la jumătatea distanței ar fi fost mâna ta, împinsă de aceeași nevoie. Dar n-am făcut-o, am stat acolo, sub pătură și am privit spre cer. În crăpătura unui nor sclipea o stea, cea care-mi luminează dorul. Care-i dorința mea? Nici nu mai știu, nici nu contează. Este acolo și se va îndeplini, nu-i treaba mea să mă-ngrijesc de asta. Tu știi mai bine, faci totul așa cum trebuie, ca să fie. Luna ascunsă într-un nor luminează ochiul unui cățel. Pătrat și el. Doar un cățel? Eu am vreo trei deja…Și eu, dar nu ți-am spus.

De jur împrejur orăcăie broaște. Credeam că broaștele stau doar pe baltă. Am căutat pe internet și am aflat că sunt și-n iarbă. În noaptea aia broaștele vorbeau cu noi, ne spuneau că dacă baltă nu este, atunci e bună și iarba, doar cântecul contează. Un avion ne-a arătat ce înseamnă forța, un bolid a zburat deasupra noastră, jos, cât să-l vedem, să-l auzim, să-i simțim puterea. Mare, clar, avionul ce ne-ar putea duce spre o lume în care să fie posibil. O lume în care eu aș putea salva o gorilă. L-am urmărit fără să-mi mișc capul, când a ieșit din câmpul meu vizual am privit spre tine. Tu te-ai întors după el…bărbații! Erai frumos așa, în noapte, luminat de lună, sub cerul zdrențuit. Când l-ai pierdut te-ai adunat în poziția inițială. Un profil aspru, parcă cioplit în stâncă. Doar buzele rotunde și limba ce le umezea. Puzzle. La îmbinarea dintre nas și frunte lipsea o piesă – buzele mele într-un sărut pe care l-am mai pus acolo. Acolo-i locul lui, nu doar acolo, dar și acolo. Acolo, la tine și la el, cel pe care-l simți în tine. Piesa care întregește imaginea pe care fiecare și-o dorește. Eu o numesc iubire, tu poți să-i spui cum vrei.

Și apoi zâmbetul. Zâmbetul ăla care venea de undeva din tine și doar îți aprindea steluțele din ochi fără să miște buzele, zâmbetul care-mi spunea că știi și tu că…fericire. Sunt fericită, ești fericit, te iubesc, e de-ajuns, că mai bine decât bine este rău, că sunt o proastă. Vreau tot. Tot vreau.

Două păsări cântau în noapte, una în spatele nostru și alta undeva în dreapta. Mă mir că nu se auzeau oile, acum se-aud. Probabil că dormeau. Ce fel de păsări cântă noaptea? Cred că doar alea care-și iau timp să cânte împreună…mai știi? Ei nu mai au timp să cânte împreună. Noi ne-am găsit timpul nostru, chiar dacă poate nu în viața asta.

Nu știu dacă mai vreau, nu știu ce vreau. Mi-aș dori ce-ai oferit altora dar știu c-aș pierde ce am acum. Sunt invidioasă pe ele în timp ce simt că sunt privilegiată că sunt eu, că ești tu. Vreau și nu vreau, în același timp. Ia-mă, dar ia-mă cu totul sau lasă-mă. Eu nu vreau. Ești un prost.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s