Ăla și cu Aia

Am început prin a-l căuta pe Ăla. L-am căutat asiduu, n-am stat degeaba, mi s-a părut că pierd timpul dacă stau și aștept. Am încercat unul și încă unul și încă unul în speranța că eforturile îmi vor fi la un moment dat răsplătite și că îl voi găsi pe Acela. Mi-am asumat treaba asta, am făcut-o cu simț de răspundere, am crezut din tot sufletul că e de datoria mea să fac ceva și nu să stau cu mâinile încrucișate așteptând ca Ăla să mă găsească pe mine.

La un moment dat l-am găsit pe Unul și am început o nouă luptă: trebuia să mă conving că este Ăla. Iar am considerat că e de datoria mea. Când ceva nu mi-a convenit am căutat motive, scuze, explicații, am aranjat lucrurile în așa fel încât imaginea lui să rămână a Ăluia. Am închis ochii când nu mai semăna deloc, am înghițit în sec, am plâns, am urlat, m-am chinuit, dar n-am cedat, n-am capitulat, am dus lupta până la capăt. N-am pierdut lupta, doar am acceptat la un moment dat că nu el era Ăla.

L-am găsit apoi pe Ăla adevărat. E greu să spun cum știu că este Ăla. Pur și simplu știu. Criteriile sunt altele decât cele pe care le luasem eu în calcul. Știu după felul cum se poartă cu câinii și cu copiii. Pe Ăsta nu e nevoie să-l conving eu că un câine sau un copil știe ce e mai bine. El știa deja asta. Nu e nevoie să-l conving să aibă încredere în câine sau în copil, El are încredere deja. Nu e perfect. Nici nu trebuie să fie. E special, unii oameni l-ar categorisi drept ciudat, alții drept prost. Eu zic că nu e, dar poate că este și ciudat și prost. Nu e nevoie să închid ochii și nici să înghit minciuni. De data asta știu că e Ăla. Dar lupta nu s-a terminat. Acum mă lupt să îl conving pe el că eu sunt Aia. E mai grea lupta. Mi-e greu și mi-e rușine să-i spun mereu că eu sunt Aia, dar m-am străduit să o fac. Mi-a reproșat că îl forțez…culmea, și eu simt că forțez, nu-mi place să fac asta. Și totuși lupt. Încerc să rămân pe loc atunci când mă gonește. Mă simt prost, orgoliul mă îndeamnă să plec, alteori să-l atac. Sunt momente când mă doare atât de tare încât aș vrea să ripostez. Dar mă lupt cu mine să stau pe loc, îmi spun că nu degeaba am învățat să ponderez lucrurile, acum îmi este de folos. Plus că își face loc și îndoiala…credința mea nu-i așa puternică cum credeam eu. Mi-e ciudă că mă îndoiesc.

Căutarea lui Ăla, încercarea de a-l construi pe Ăla nici nu se compară cu lupta de a demonstra că eu sunt Aia. Asta este de departe cea mai grea luptă pe care am dus-o vreodată…și-am obosit. De câteva zile mă simt sfârșită. Nu mai vreau să mai lupt, nu mai vreau să mai demonstrez nimănui nimic. Toată viața mea a fost o luptă, toată viața m-am chinuit să fie bine și n-a fost, a lipsit fie Ăla, fie Aia. Toată viața m-am chinuit să-i fac să se întâlnească pe Ăla și pe Aia și acum când în sfârșit sunt față în față se pare că nu se recunosc. Nu mai am vlagă. Vreau doar să stau. Mi-ar fi perfect dacă aș sta în brațele cuiva care să tacă. Doar să mă cuprindă și să tacă. Dar n-am în brațele cui sta. Așa că vreau doar să stau. Singură. Să mă odihnesc, să uit de luptă, să-mi găsesc liniștea. Nu mai cred în fericire. Nu-i pentru mine fericirea. Dar măcar liniște îmi doresc, aș vrea să uit că l-am aflat pe Ăla, aș vrea să nu mai știu că eu sunt Aia, să înceteze lupta, nimic să nu mai miște și mai ales să tacă. Să tacă tot în jurul meu.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s