Nu te mai iubesc

Sunt la fel ca toate celelalte sau diferită. M-au învățat să vreau să mi se confirme și reconfirme că sunt iubită, că sunt apreciată. Romantismul are contur clar, toată lumea știe ce e, cum e, ne diferențiem prin a fi sau a nu fi romantici, prin a aștepta sau nu flori, prin a aprinde sau nu lumânărele…prin a spune sau a nu spune „te iubesc”.

Când tu-mi spui cu zâmbetul pe buze dar a reproș “nu mi-ai mai scris demult…” mă simt…ciudat. Ciudat de bine. A fost așa romantică zbenguiala aia fără noimă de pe scară și dorința ta de a-ți scrie… Tu știi că ție-ți scriu, tu scrii prin mine, tu n-ai mai scris de mult. Am învățat deja că un „te iubesc” de la tine are durata unei țigări fumate, buchete nu-mi trebuie, am trei petunii pe care mi le oferi dimineața și seara, de le-ngrijesc cum se cuvine și toamna o vom petrece împreună, iar lumânări…la ce bun?  Două albe și una roz, să fie doar o întâmplare?

Nu ți-am mai scris de mult pentru că-ți spun, pentru că ești, pentru că nu mai simt golul. Și mie îmi lipsește. Mi-e frică să recunosc asta, dar sunt zile când mi-e dor de-atunci când nu știam nimic. Atunci îmi puteam imagina orice. Pot și acum dar a devenit prea puternic “nu are niciun rost”. Este atât de al tău „niciun rostul” ăsta încât a devenit și-al meu. Este un “niciun rost să mă agit”. La ce bun? Ca să obțin ce? Ți-am spus că mi-e frică să nu se transforme totul în banal? Îmi doresc să fiu iubită, îmi doresc emoție, îmi doresc comunicare, îmi doresc plăcere…dar nu oricum. Nu vreau s-ajung din nou să cred că mi se cuvin, îmi place starea asta de alertă, îmi place gustul victoriei, îmi place să-mi aud respirația, să-mi simt mușchii încordați. Dacă m-aș agita aș sfârși într-o luptă cu tine, lupta cu el aș da-o pe o luptă cu tine iar mie-mi place gustul luptei pentru tine. Să mor în luptă n-are rost. Așa că-s vie și-mi duc lupta. Pentru, nu cu.

Emoțiile puternice de cândva, alea care veneau din necunoaștere, din mersul pe nisipuri mișcătoare cu ochii legați s-au transformat în domoale certitudini, tot pe nisipuri mișcătoare și tot cu ochii închiși, dar cumva intuiția mea știe. Acum știe.

Tu nu ești marea furioasă care mă lovește. Tu ești mai mult de-atât, ești și nisipul ce-mi fuge de sub picioare, și cerul care mă privește și soarele ce mă-ncălzește și vântul care mă face să tremur când am pielea udă. Ești toate la un loc și-n plus ești tu.

Am învățat să văd mai departe. Disting acum ce e constant în tine…nu e nimic constant, totul se mișcă, totul se schimbă permanent. Nu vrei să te legi, nu vrei să-mi confirmi dar o faci în cele mai neașteptate moduri.

Cu tine n-am cum să nu-mi recunosc limitele: mă plictisesc, mă plictisesc și când mi-e bine, mă plictisesc și când mi-e rău. Am nevoie de acțiune, de schimbare, de diversitate. Este obositor dar dacă nu mă mișc încep să-mi simt moartea. Am învățat cu tine că până și chipul unui om își pierde cu timpul din intensitate. Sunt chipuri care mi-au plăcut mult dar le-am pierdut de la prea mult privit. Cu tine-i altfel, sunt zile când te văd frumos, sunt zile când mă-ntreb ce-mi place. Te studiez, găsesc ceva aparte și-mi spun că aia e. Data viitoare nu mai e acolo și caut din nou. Altceva mi se arată. Ești frumos când dormi. Ești frumos și treaz. Dar și urât… Nu pot să închid ochii și să văd un tablou cu tine…nu pot. Totul se mișcă, exact ca pozele vrăjitorilor care râd, plâng, vorbesc, sunt vii. Nu e paradoxal? Dacă ar fi să-ți reproșez ceva, asta ar fi că stai prea mult…tocmai ție care ești definiția mișcării. Dacă ar fi să-ți dau un sfat ar fi să stai, să te oprești în loc și să faci, să-ncepi să miști. Cum sună asta? Știu că înțelegi ce vreau să spun: te miști când stai pe loc și-ți zic să stai și să începi să miști. Și-apoi, când simți că ai mișcat destul și-ncepi să fii ca ceilalți, oprește-te și mișcă-n ritmul tău.

Nu te mai iubesc. Acum te trăiesc, așa cum și tu mă trăiești. Nu simt să-ți fac declarații de iubire, dar dacă vrei îți fac declarații de viață. Încă mai am impulsul să povestesc lumii despre tine…dar ce să povestesc? Oamenii povestesc despre alți oameni pe care îi iubesc, pe care îi urăsc. Cum ar suna să  spun cuiva că te trăiesc? Că mă trăiești? Cum e ca tu să știi de ce fac eu lucruri pe care eu nu știu de ce le fac? Este ca atunci când tu știai ce vreau iar eu habar n-aveam că vreau.

Atunci când te iubeam m-aș fi dat ieftin, nu mă apreciam. Am făcut chiar prostia să devalorizez ce-aveam doar ca să-mi fie mai ușor să las totul…acum că te trăiesc, mă văd pe mine, cu tot ce am, cu tot ce iubesc. Nu renunț la nimic, pot doar să fiu, să sper, să visez, să-mi doresc, să primesc.

Încă mă trezesc dorindu-mi ceva, convinsă fiind că doar ceva-ul ăla m-ar face fericită. Iar tu-mi oferi altceva…un altceva pe care nu-l aștept dar care vine ca o ploaie veselă, nu ploaia aia mult așteptată după o zi caniculară, ci ca o ploaie după curcubeu. Știi cum e aia? Când aerul e bun, pământul răcorit, când curcubeul se arată, când totul este bine și frumos și plouă iar, bonus…toate o iau razna, miroase pământul a crud, a nou, a viață, a început. Așa faci tu…poftesc ceva ce-am mai avut și tu-mi dai ceva ce nici nu știam că există. Nu “nu m-ai mai sărutat”, nu „nu m-ai mai masat”, nu „nu m-ai mai alintat”, ci „nu mi-ai mai scris demult…” Îți scriu, romane, în minte și în suflet dar n-are niciun rost să le mai pun aici pentru că nu te mai iubesc.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s