Nu cred că ești fericit în căsnicia ta

N-am cunoscut niciun cuplu încă fericit după….să zicem, 3 ani de căsnicie. Sau poate unul, destul de public, dar în care amândoi erau la a doua căsătorie. Rar de tot am văzut echipe de câte doi oameni care să funcționeze în general bine, după mai mult de 3 ani de căsnicie.

Nu vorbesc acum de acele aparențe pe care le vedem pe facebook sau pe la nunți, botezuri sau petreceri, ieșiri la diverse evenimente sociale. Mă refer la viața reală, la ceea ce nu se vede de obicei, la ceea ce trăim fiecare dintre noi acasă, cu ușa închisă, la ceea ce încercăm să ascundem de toți ceilalți și chiar mai grav, de noi înșine.

Nu vorbesc nici măcar de starea de îndrăgosteală de la început. Aia de cele mai multe ori dispare înainte de căsătorie, uneori chiar în timpul pregătirilor de nuntă ce aduc cu ele stress, nervi, tensiune și îndoieli.

Nu cred că ceea ce au cuplurile care reușesc să treacă proba timpului se numește fericire. Nu este nici măcar acceptare. Este resemnare.

Oricât ți-ar povesti alții din propria lor experiență, până nu te confrunți tu cu căsătoria, nu ai de unde știi cum e. Nici măcar nu bănuiești. Nu e vorba despre rutină – aia e la început, apare în primii 3 ani. Nu e vorba despre pierderea apetitului sexual – ăsta e chiar mai firesc. Este vorba despre neînțelegerea celuilalt. Atenție, nu neînțelegeri, ci actul de a nu reuși să-l înțelegi pe celălalt. Este vorba de lipsă de respect, de lipsa bucuriei, de lipsa împărtășirii….sunt înlănțuite și formează un cerc vicios, din care, fie ieși, fie te resemnezi. Cei care aleg să iasă, mai au o șansă. Ceilalți mor lent, în chinuri, aparent pentru unul sau mai multe scopuri nobile, gen copii, lucrurile realizate împreună – case, mașini și altele. Toate astea fac să se prelungească agonia. Mai întâi apar visele, planurile, cei doi își propun să cumpere o casă, o mașină, au un scop comun, amândoi muncesc pentru asta, trag la aceeași căruță. După un timp reușesc. Între timp au mai plănuit ceva: să facă un copil. Fac și copilul. De-aici lucrurile devin oarecum grele, jugul apasă tot mai tare, iar cei doi deja încep să facă comparații: “munca ta e o prostie”, „ce fac eu este mai important”, „eu câștig mai mult”, „tu nu muncești destul”, „nu mă ajuți deloc în casă”, „nici măcar casa nu o păstrezi curată”…Fiecare se simte nedreptățit de către celălalt. Fiecare știe cât de greu îi este să tragă la căruța comună și primește judecata celuilalt ca pe o palmă. Fiecare are nevoie de apreciere și nu o primește de la celălalt, pentru că…pentru că atunci când s-au luat s-au apreciat pentru ochii frumoși, ori pentru sânii mari/mici, fundul bombat și ferm, sexul de calitate, simțul umorului, calitatea conversației, banii din cont, casa de la munte etc. Uneori, când s-a întâmplat căsătoria nici nu era mai mult de apreciat, nu exista o carieră, cei doi erau la început, atât de la început că poate nu-și descoperiseră nici măcar pasiunea.

Eu cred că binele unui om, frumosul ăla ce-l aduce ca zestre într-un cuplu, vine din împlinirea lui, din bucuria cu care face ceea ce face. Nu poți face o muncă ce nu-ți place și să-ți rămână resurse și pentru cuplu. Consumi totul la serviciu, toată energia ta se duce în micile frecușuri, în lucrurile care nu-ți plac dar pe care ești nevoit să le faci zi de zi ca să-ți câștigi pâinea. Pentru pâinea asta ajungi să faci sacrificii, la început o oră din timpul liber, apoi tot timpul liber, apoi renunți la concedii, iar când ajungi să-ți dai seama că ți-ai pierdut de fapt „căruța”, ajungi să o urăști și cauți vinovați, arăți cu degetul acuzator către celălalt al cărui sacrificiu ți se pare mic comparativ cu al tău și ești surd și orb și nu mai vezi că aceeași dramă o trăiește și celălalt. Și pentru ce toată zbaterea asta? Pentru cuplu, pentru căsnicie, pentru copii și pentru lucrurile realizate împreună – casă, mașini, afaceri. Merită? Răspunde-ți singur, omule.

Se mai întâmplă lucrurile și-n alt fel – sunt oameni care nu-și pun prea multe întrebări, asta ține de educație: bărbatul muncește, aduce bani acasă, treaba lui cum, femeia ține casa și copiii, treaba ei cum…nu sunt fericiți, dar măcar nu-și pun problema. Ăștia dau aparența unor cupluri liniștite, fără probleme…Același preț îl plătesc însă și ei, chiar dacă inconștient. Cred că e bună vorba aia „fericiți cei săraci cu duhul!” Ăștia sunt ei. Nu sunt fericiți, nici măcar nu știu că nu sunt, nici nu-și pot închipui că ar putea fi. Și dacă nu știu, nu-și doresc, își trăiesc normalitatea lor și privesc de cele mai multe ori intrigați la cei ce nu-și găsesc, nici ei, fericirea în căsătorie, dar strigă să-i audă toată lumea.

Apar pe facebook poze cu bătrânei ținându-se de mână, frumoși până la lacrimi. Dacă mai faci și altceva în afară de facebook, îi poți vedea chiar și prin parc. Au într-adevăr aerul unor oameni care-au reușit, nu să fie fericiți în cuplu, ci să supraviețuiască resemnării. Și ei și-au vorbit urât, și ei au subestimat munca partenerului, și ei s-au resemnat pentru scopurile lor nobile, iar acum, supraviețuitori, când nu mai au nimic de pierdut, de fapt, acum când și-au pierdut toată fericirea și toate șansele, se plimbă mână-n-mână, triumfători, hrănindu-se din invidia cu care sunt priviți de cei ce încă nu sunt siguri că vor supraviețui.

Uitându-mă la unicul cuplu matur și fericit pe care-l știu, încerc să desprind cele câteva cerințe pe care fiecare ar trebui să le îndeplinească pentru a putea măcar visa să aibă o căsnicie care să însemne mai mult decât resemnare:

  1. Să se cunoască pe sine foarte bine
  2. Să-și fi descoperit pasiunea
  3. Pasiunea să-i permită să câștige suficienți bani
  4. Să fie fericit
  5. Să aibă șansa să întâlnească un om care la rândul lui să fi îndeplinit toate aceste cerințe.

Explicația, o să încerc să încropesc și-o explicație: fiecare dintre noi, ne ducem existența pe trei planuri: solitar, cuplu și social. Chiar dacă la nivel teoretic ele sunt foarte clar definite, în realitate nu sunt chiar paralele, ci mai degrabă se întretaie, se suprapun…După ce trec hormonii, după ce trece sexul și îndrăgosteala, rămâne individul, singur – este imperios necesar ca fiecare să se simtă bine cu el, să poată evolua, să se poată crea și recrea în permanență, să se poată identifica și cred că asta se poate numai când își urmează pasiunea, dar ca să o urmezi e musai să o știi mai întâi. Apoi, dacă îți câștigi banii din pasiunea ta, măcar consumul de energie e mai mic. Nu e ușor să câștigi bani, ba chiar e greu, diferența o face plăcerea pe care reușești să o scoți din munca ta…și de fapt nici măcar asta, important este ca la final, după ce scazi neplăcerile, nervii, stressul, nereușitele, când tragi linie, să rămâi totuși cu ceva plăcere. Pentru că plăcerea asta o duci acasă, la familie. Asta e bucuria pe care tu o pui alături de bucuria altui om, cu care te-ai căsătorit. Din bucuria asta vă hrăniți. Atunci când doi oameni din ăștia se întâlnesc nu e nevoie să se “pasioneze” fiecare de pasiunea celuilalt. Nu e nevoie să meargă la cursuri ca să învețe să-l accepte pe celălalt. Un om care are o îndeletnicire pe care o face cu drag și bucurie are cea mai mare înțelegere și acceptare pentru pasiunea altui om. Nu e musai să facă lucrurile împreună. Le pot face și împreună, desigur, se pot ajuta, pot împărtăși, dar un om care are o pasiune știe să-i lase spațiu altui om pentru pasiunea lui. Urmând firul logic, dacă e loc de pasiune, este și bucurie și înțelegere și respect.

Nu cred în mitul proferat de toți specialiștii și pseudo-specialiștii, cel în care se spune că într-o căsnicie contează ca partenerii să aibă îndeletniciri asemănătoare, să aibă sex muuuuuult și cu orice preț.

Cred cu tărie că dacă două persoane reușesc să-și păstreze bucuria de a trăi, se vor respecta, se vor înțelege, se vor atrage afectiv, emoțional și sexual și vor forma un cuplu fericit. Și încă o chestie, un cuplu fericit nu are vârstă, nu se măsoară în timp, ci în intensitate.

Anunțuri

2 gânduri despre “Nu cred că ești fericit în căsnicia ta

  1. pai crezi sau nu crezi in cupluri fericite? 🙂 La inceputul articolului pari sa nu crezi, iar la sfarsit pari sa crezi. Daca fericirea se masoara in clipe memorabile pe fondul increderii si respectului dintre cei doi soti, atunci eu ma consider fericita in casnicie. Cat despre resemnare, hmmm, depinde cum privesti ceea ce ai. Eu, una, prefer sa ma bucur de ceea ce am, cu bune si rele, dar mai ales cu bune. asadar acestei bucurii nu-i pot spune resemnare. Parerea mea 🙂

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s