Te pup, dragul meu prieten trăncănist!

Tu crezi că ești liber, că te manifești liber dacă ai o stare proastă și te comporți ca un mitocan. Chiar asta e libertatea?

Suntem cu toții de acord că diferența dintre mine (tine) și un criminal este că atunci când furia mă cuprinde eu aleg să mi-o exprim într-o manieră acceptabilă social pe când criminalul alege să omoare…să zicem, e doar un exemplu. Întrebarea este: el chiar alege? Sau pur și simplu este atât de constrâns de propriile lui limite încât nu are altă variantă decât să ia o viață?

De cele mai multe ori majoritatea dintre noi ne reprimăm emoțiile, pur și simplu refuzăm să luăm act de ele, ne comportăm ca și când nu ar exista, fie de dragul celor din jur, fie pentru că așa credem noi, că emoțiile ne fac rău. Și vine un timp când ne dăm seama (nu toți) că nu este tocmai ok să-ți ignori emoțiile, ajungem să nu ne mai simțim autentici și-atunci luăm măsuri, trecem în extrema cealaltă, ne lăsăm pradă emoțiilor, ne abandonăm lor, fără discernământ și mai ales în numele libertății individuale. Sunt furioasă și-mi vine să mă port urât cu tine, în numele libertății mele, o să mă și port urât cu tine, ce-mi pasă mie că te simți rănit, în definitiv este problema ta, nu a mea. Eu vreau să fiu liberă să mă port cum vreau și-atunci fac asta chiar dacă îi rănesc pe cei din jur.

Eu sunt o persoană reactivă. Dă-mi o palmă și vei primi înapoi două. Este, cum ar veni, un automatism. Nu eu aleg să dau înapoi dublu de cât primesc, altcineva alege să facă asta cu mine. Sunt robită de patima mea, de reactivitatea mea. Tu poate crezi că din prea multă libertate răspund prompt și fără a-mi păsa de consecințe. Îți spun eu, nu este libertate, ba din contră este cea mai cumplită îngrădire, sunt cele mai grele lanțuri pe care le port, cele ale propriilor mele automatisme.

Aș fi liberă dacă atunci când tu îmi dai o palmă eu aș putea alege cum să-ți răspund: să te ignor, să te iubesc, să-ți dau înapoi palma, să te cert, să plec…Abia atunci când eu, conștientă de consecințele actelor mele aleg să fac într-un anumit fel, abia atunci sunt liberă, numai și numai atunci putem vorbi de liber arbitru.

Când tu ești prost dispus și nu ai decât opțiunea de a te purta ca un mitocan, aia nu e libertate, ci ești constrâns de propriile tale limite. Tu nu te porți ca un mitocan pentru că așa ai ales tu, ci pentru că nu poți altfel, lanțul tău este prea scurt pentru a-ți permite o paletă mai largă de opțiuni, ești prizonierul propriului tău comportament limitativ, departe rău de libertate și de autenticitate. Te pup, dragul meu prieten trăncănist!

Anunțuri