Liberă să-mi iau lumea în cap

De când l-am născut pe Vlad mă regăsesc din ce în ce mai puțin în grupurile de parenting, în comunitățile de părinți online. Din ce în ce mai puțin înspre deloc. De fapt deloc. DELOC, ăsta-i adevărul. Am rămas încoțopenită în aceste comunități în virtutea inerției dar de-a lungul timpului am părăsit toate grupurile de părințeală de pe facebook, pe forumuri nu mai intru…așa că mă simt liberă să-mi iau lumea în cap

–          Nu citesc pe niciun blog articole despre copii. Nu-mi plac. Articolele. Citesc bloguri scrise de părinți și se întâmplă să mai scrie și despre copii, dar cumva scriu fapte de viață, că e o mamă singură, că leșini de râs la ce tâmpenie a mai făcut un copil…dar nu pot să citesc cum face caca un copil, nu mă interesează, consider că orice copil, la fel ca orice adult, face caca fix la fel. Nu mă interesează câți cartofiori îngurgitează bebelușul proaspăt diversificat, nu găsesc nimic drăguț în asta. Nu mă mai uit nici măcar la poze, le-am trăit pe propria piele, poze cu prima băiță, cu primul căcuță, cu primul dințișor, cu primul piureuț…Nu am reușit niciodată să mă minunez de realizările vreunui copil, nici măcar de realizările alor mei. Am găsit întotdeauna că bebelușii și copiii sunt perfecți, știu să facă totul foarte bine, deci nu am de ce să mă mir. Singura mirare e că din niște bebeluși perfecți ajung niște adulți mai mult sau mai puțin prostiți înainte de vreme. Deci nu.

–          Nu cred și nu practic stilul de parenting care presupune joaca în permanență, în orice circumstanțe, la orice oră, indiferent de dispoziție. De fapt mie nu-mi place să mă joc cu copiii. În momentul în care rostesc/scriu “mă joc cu copiii”, deja în mintea mea s-a produs o reprezentare: eu, adultul – mare, înțelept și el, copilul – mic și tâmpițel. Și jocul, un soi de maimuțăreală din partea mea, a adultului, un fel de coborât la mintea copilului. Este o imagine care-mi repugnă. Eu nu mă joc cu copiii. Eu joc unele jocuri, e drept, dar nu mă joc. Nu-mi place să mă joc. Nici copiii mei nu se joacă. Ei ori fac ce fac și eu, adică gătesc, fac curat, scriu, citesc – adică imită modelele ce li se oferă, ori își creează o lume a lor unde iar fac niște treburi cât se poate de serioase. Dar nu se joacă în sensul de prosteală, de maimuțăreală.

–          Nu mi-am propus niciodată să mă vadă doar zâmbind, să mă vadă doar bine dispusă – asta chiar mi se pare nebunia supremă. Eu uneori sunt tristă, alteori sunt furioasă, mi se întâmplă să și plâng sau să fiu extrem de plictisită. Asta sunt eu cu toate ale mele. Nu le servesc doar zâmbete pentru că mi-e frică să nu ajungă adulți care nu-și vor accepta emoțiile, stările. Eu sunt modelul lor și dacă mi-am propus vreodată ceva asta a fost să fiu cât mai autentică. Și asta pe fondul credinței mele profunde că un copil știe apriori ce simte mă-sa și cu ta-su. ‘Geaba-i servesc eu zâmbete și maimuțăreli când eu sunt în cea mai cruntă depresie sau sunt plină de furie. Copilul știe foarte bine ce simt eu de fapt iar din prefăcătoria mea învață doar că anumite emoții nu sunt acceptabile și că e ok să mintă. Așa că eu nu-i mint pe-ai mei, m-au văzut și veselă și tristă și furioasă. Și eu i-am văzut pe ei și veseli și triști și furioși. Ăsta e firescul nostru.

–          Le impun limite și stabilesc reguli. Limitele le stabilesc într-o manieră cât se poate de egoistă și anume să mă simt eu bine. Nu sunt limitele lor, doar le comunic care sunt limitele mele. Fac asta de câte ori este nevoie, azi e posibil să nu suport niciun zgomot și le comunic asta ca atare, mâine e posibil să nu mă deranjeze hărmălaia și le comunic acest lucru. Dacă n-aș impune limite și aș ignora pragul meu de suportabilitate, aș cădea iar în capcana prefăcătoriei, bașca că nu rezist la infinit și aș ajunge la un moment dat să izbucnesc într-un acces de furie. Ceea ce nu e de dorit. Mai bine le comunic care sunt limitele mele. Ca să știe. Au voie să calce pe bec, dar pe riscul lor. Este vorba aici despre asumarea responsabilității. Atunci când vreau să ajung cu ei undeva curați, le comunic regulile contextului. Când traversez intersecția Calea Victoriei cu Splaiul Independenței, regula este să-i țin de mână, nu negociez. Nu mă tem că le voi știrbi personalitatea.

–          Ceea ce mi-am propus de când s-au născut a fost să-i ajut să se adapteze. Nu să poarte uniforma conformismului, dar nici să meargă contra curentului doar așa, de dragul lui Gică-contra.

–          Nu mă extaziez în fața bebelușilor sau a copiilor în general. Pentru mine copiii, chiar dinainte să am copii, de pe vremea când eram la liceu și chiuleam în Cișmigiu, cum spuneam, pentru mine copiii sunt un permanent izvor de inspirație. Îmi place să-i privesc și să învăț de la ei. Îmi place să-i savurez fără să intervin în lumea lor. Au cel mai fin umor, cea mai precisă motricitate, cele mai ascuțite simțuri, sunt dureros de sinceri, bebelușii sunt niște mecanisme perfecte. Mă apropii cât să le simt mirosul de curat și-atât. Îmi place să vorbesc cu cei mai mărișori, despre ce vor ei. Îmi place uneori să-i provoc, dar niciodată cu scopul de a râde de ei, ci eventual cu ei. Mi se întâmplă să le spun câte o gogomănie și să le observ reacția: fără excepție știu că am spus un neadevăr, copiii nu pot fi păcăliți, dar mă distrează cum, fie mă desființează, fie acceptă provocarea și-mi răspund cu o gogomănie mai mare…

–          Nu mi-am adaptat programul și viața la copiii din dotare, ci ei, copiii s-au adaptat ritmului meu, pe principiul ultimului sosit. Nu am găsit că ar avea vreun rost să răstorn casa cu susul în jos pentru a mă adapta la programul copilului, program care în realitate nici nu exista, că doar nu se naște niciunul cu vreun program. Și dacă tot se naște liber de reguli și perfect adaptabil vieții de pe Terra, de ce să nu fii ales varianta simplă și anume ca el, copilul, să se adapteze ritmului familiei pe care și-a ales-o?

Astea fiind spuse, este clar pentru tot poporul că nu sunt nici pe departe candidatul ideal la comunitățile părintești. 😀

Anunțuri

3 gânduri despre “Liberă să-mi iau lumea în cap

  1. Super like! Putem sa facem o altfel de comunitate de parinti. :))) Cat despre programul copilului…nu stiu de cate ori aud replica „e prea tarziu sa culci copilul la ora 23.00” …daca noi ne culcam la 1 care ar fi logica conform careia ea trebuie culcata la 20-21???

    • Ce inseamna” comunitate altfel”?
      Logica ar fi ca nu i-ar ajunge orele de somn, incat la 6.00 sa fie in picioare, apta de o noua zi de scoala. Si dispusa sa invete, sa socializeze, etc. Nu ar mai avea chef nici sa se joace dupa scoala, in parc cu alti copii. Ar fi un copil nervos si obosit.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s