Mi-e frică de întuneric

Mi-e frică de întuneric.

Locurile ascunse, întunecoase, umbrite îmi plac, au farmecul lor și mă invită să le explorez, să le aduc lumina.

Întunericul însă a renunțat la lumină. Conștient, printr-un act de voință. Este ca și când n-aș reuși să țin lumina aprinsă și de nervi o arunc pentru totdeauna, fac să mă transform în beznă.

O casă nelocuită se acoperă de praf, pare că întunericul se-așterne peste ea, dar nu, într-un final își crapă zidurile și lasă animalele și plantele să-i dea din nou viață, își crapă zidurile și lasă lumina s-o pătrundă.

O sămânță uscată, singură, mică, o arunci în cel mai tenebros loc și va găsi drumul către lumină.

Orice pe lumea asta caută lumina. Lumina este viață. În viață e lumină. Viața merge către lumină. Începe în întuneric dar temporalitatea, volumul, greutatea le capătă în lumină. Copilul începe în întuneric dar în perfecțiunea lui, din prima clipă își începe călătoria spre lumină. Altfel moare.

Noi, oamenii, suntem așa alcătuiți ca să dăm viață. (Feministele să închidă ochii!!!!!!!!!) Scopul nostru este, unicul nostru scop este să dăm viață. Toate celelalte care ni se par atât de importante, cele mai importante, servesc de fapt unicului scop, acela de a da viață. La bază e instinctul de cuib cu care suntem înzestrați: fac casa, aduc mâncarea pentru a mă asigura că noua viață rezistă.

Avem același scop dar suntem construiți divers, perfect dar divers. Bărbații au sămânța fără de care totul ar fi beznă. Perfecți. Femeile sunt tot ceea ce-i trebuie seminței ca să crească. Perfecte. Bărbații au puterea de a da viață, femeile au puterea de a păstra viața. Perfecți separat, suficienți doar împreună.

Mi-e greu să văd câte o femeie care-și crește singură copilul. Mă doare când văd femei care-și doresc copii și nu pot avea. E cumplit când aflu că încă un copil a fost abandonat după naștere. Ridic sprânceana când vreo femeie alege să nu dea viață de frică, din comoditate, din egoism, conștientă fiind de motivele ei, păstrând durerea de a nu avea copii – durerea aia e lumina, durerea aia o ține în viață. Nimic din toate astea nu este trist.

Trist este ca o femeie să renunțe la lumină și să se îndrepte prin propria-i voință către beznă. Trist este ca o femeie cu ovare care produc ovule să decidă că e mai…natural (????) să nu facă copii, să se mintă că există pe lumea asta femei care nu-s făcute să aibă copii și că ea este una dintre ele, să se mintă că e firesc să nu ai copii. Asta este trist, să renunți la viață, să alegi bezna. De multe ori e luptă grea să menții lumina aprinsă. Pare că dacă renunți la lupta asta, viața e mai ușoară, mai frumoasă, ai parte de distracție, de experiențe care-ți taie respirația, că ai timp și spațiu să te găsești pe tine, să te construiești, poate părea o cale către înalta spiritualitate. Dar nu e, nu e deloc. Nu mai este. E beznă. Scopul tău a dispărut, nu mai exiști, ești doar un clovn pe care viața îl dă ca exemplu de AȘA NU, ești doar o greșeală. Degeaba pretinzi că iubești natura, că adori animalele, că te bucuri de viață la cote maxime…ești beznă, ești întuneric, ești sfârșitul, mai departe de tine nu este nimic, nu primești nimic, nu dai nimic, nu exiști.

Asta este trist, să văd femei care încearcă să-i convingă pe ceilalți că există o astfel de specie de om-femeie (superioară, desigur – așa se crede!!!!), a cărui scop în viață nu este viața ci bezna. Mai trist de-atât este doar un bărbat care alege să creadă și să urmeze o astfel de femeie-beznă.

Anunțuri