Învăț despre mine dansul în doi

Când îmi spune că sunt grăbită sau că n-am răbdare dau ochii peste cap și-l consider enervant. Când îi spun că de-abia se mișcă se supără. Dacă-i spun că are încredere în oricine în afară de mine zice că sunt paranoică. La fel și dacă-l cert că nu mă susține – invariabil răspunsul este că mi se pare, că nu văd eu cât de mult îmi este alături. Dacă-mi spune că nu mă las nicicum condusă, dirijată, ripostez imediat: nu-i adevărat, sunt maleabilă și flexibilă. Eu așa mă văd. Dacă-l întreb de ce stă, de ce nu începe, îmi spune că așteaptă să prindă ritmul. Eu prefer să încep și să prind ritmul pe parcurs, nu am o strategie.

În general orice îi spun despre el nu este adevărat și orice îmi spune despre mine este o minciună. În general mi-e mai ușor să văd defectele celuilalt, pe-ale mele nu le observ niciodată. Le observă ceilalți, care la rândul lor nu le văd pe ale lor. Dacă mi se spune că fac un anumit lucru (rău) nu recunosc. Nu neapărat din încăpățânare ci pentru că eu nu văd lucrul acela.

Când cineva mi-a spus de mult că-s egoistă, am zis că e nebun, că nu vede bine, cum să fiu egoistă tocmai eu cea care împart totul cu toată lumea…Fără să văd că eu împart totul, dar totul ăsta îl stabilesc eu. Ce nu intră în totul stabilit de mine este al meu și numai al meu. Și da, sunt egoistă. Dar n-am văzut asta decât când s-a născut primul copil și am simțit cât de greu mi-a fost să-i dau din timpul alocat tabieturilor mele.

Dar nu despre cum sunt eu sau el este vorba în propoziție. Și nici despre dans. Ar fi simplu să spun că de ceva timp mergem la dans. Eventual să spun și unde ca să fie și un pic de reclamă și cât de frumos este și cum grația pune stăpânire pe noi (haha).

Deci mergem la dans. Romantic, ha? Ia să vedem…să zicem că am traversat o perioadă proastă. Ok, foarte proastă. Și că eu de la începutul anului vroiam la dans. Și că n-am avut cu cine să merg, până în acel moment când a cedat și a mers cu mine. Planul era roz: ducem copiii la mama, mergem la dans, dansăm, muzică bună, ne umplem de emoție, căldură, apropiere, apoi mergem la o terasă și petrecem ceva timp împreună, plăcut. Realitatea a fost gri: am dus copiii la mama, am mers la dans, am transpirat mai ceva ca muncitorii pe acoperiș în toiul verii, muzica n-am auzit-o, ci numai 123, 123, 123, balans, balans, balans, nervi, început de certuri, amplificate la terasă după ora de dans și explodate acasă în liniștea nopții, departe de copii. V-am zis că nu e reclamă la dans! Sau poate că este…

99% dintre cursanții pe care i-am întâlnit acolo se pregătesc de nuntă. Vin cu 2, 3 săptămâni înainte de marele eveniment, convinși fiind că în noaptea nunții vor da invitații cu cracii în sus de cât de fain dansează ei valsul cu grijă ales. Abia acum îmi explic de ce n-am dat niciodată pe spate la nicio nuntă…să mă scuze prietenii care au luat lecții de dans 😛 Deci oamenii sunt stresați cu nunta, adânciți asupra numărării pașilor așa încât să dea bine la nuntă. Noi am scăpat de stresul nunții, am mers, vezi doamne, ca să învățăm să dansăm. Ce-am aflat până acum: că mie mi-e greu să mă las condusă, dar nu din vreun orgoliu nemăsurat, ci pentru că mă plictisesc repede și n-am răbdare să înceapă partenerul, o iau eu înainte. Că mi-e foarte greu să repet la nesfârșit același lucru, chiar dacă nu-l fac bine. Prefer să fac și altceva și să revin după un timp. Că am nevoie să înțeleg lucrurile – se numește raționalizare, nu am acceptat niciodată că sufăr de așa ceva, dar uite că realitatea mi-a arătat exact cum sunt – până nu văd o mișcare pe care eu să o pot descompune și număra, mental, nu pot să mă mișc, sunt blocată. Am învățat că atunci când greșesc prefer să iau act de greșeală și să merg mai departe urmând ca pe parcurs să corectez ce am greșit, în timp ce celălalt preferă ca atunci când greșește să o ia de la capăt de câte ori este nevoie, până iese totul bine. Încă o dată am constatat că nu știu ce să fac cu mâinile – pesemne este rezultatul statului cu mâinile la spate în copilărie, aviz amatorilor care pretind copiilor să stea cuminți pe scăunel, prin nemișcare impusă ne pierdem conștiința propriei corporalități!

Am simțit cum este ca celălalt să fie diferit, câtă nevoie am să-l cunosc, să îl accept ca să parcurgem un drum împreună, cât de important este compromisul, în sensul de a avea un scop comun și de a te modela în așa fel încât să îl atingi, cum este nevoie ca fiecare să se schimbe fără a-și pierde însă individualitatea pentru a reuși trei pași de dans fără să-ți rupi gâtul și fără să-ți schilodești partenerul. Dacă pentru câteva minute de dans a fost nevoie să încep să învăț toate astea, mă întreb cum de am avut pretenția unei relații de o viață? Tot ce am aflat despre mine și despre partenerul meu în aceste ore de dans sunt informații perfect valabile oricărui aspect al vieții noaste, deci aplicabilitate generală. Dansul expune corpul, iar corpul este cel care vorbește despre tine.

Atențiune, abia de aici începe propaganda pentru dans! Nu dansul ca scop mi se pare fascinant, pentru asta prefer să mă uit la dansatorii adevărați care-au primit talentul în dar, mi se pare extraordinar dansul ca mijloc, ca instrument de autocunoaștere, ca modalitate de reconectare la propria corporalitate. Este o vorbă care sună la fel de pompos ca și iubirea necondiționată: toată istoria noastră de viață este scrisă în corp. Pare logic, rațional acceptabil, dar greu poate fi simțită vorba asta. Când ești față în față cu partenerul și știi că el conduce, că el va face primul pas și totuși piciorul tău se mișcă primul, ascultă-ți corpul, cu siguranță are ceva să-ți spună despre tine, ceva ce mintea ta refuză să creadă! Când știi că urmează o secvență în care trebuie să-ți susții partenera, iar ea cade, fii atent la ce-ai făcut, corpul tău îți vorbește despre ce-ar trebui să fii și nu ești încă! Când ai căzut pentru că nu te-a susținut cum trebuie iar tu îți spui îl iert și merg mai departe, dar corpul tău se crispează și refuză mișcarea de frică să nu cadă iar, îți spune că tu de fapt n-ai iertat și că încă nu-i acorzi încredere, chiar dacă ție-ți place să crezi altceva. Dansul te învață să te bazezi pe tine chiar dacă pare mai ușor să aștepți susținere din partea celuilalt. Înveți să-ți construiești propriile puncte de sprijin. Dansul te învață să îl ajuți pe celălalt ca să-ți iasă ție totul bine. Dacă a greșit îl ajuți să se redreseze, așa încât și tu să rămâi în picioare. În dans fiecare are rolul lui, extrem de important, foarte diferit de al celuilalt, dar numai puse împreună rolurile astea desăvârșesc spectacolul.

Revenind la pregătirea pentru nuntă…dansul mirilor, în condițiile în care tu ești bolovan, cu picioarele înnodate, mi se pare o tristă minciună, niciodată nu am înțeles de ce oamenii consumă energie, bani și timp pentru a le arăta altora ceea ce ei de fapt nu sunt, în condițiile în care toată lumea știe că la o nuntă totul e regizat, începând de la dansul mirilor și până la zâmbetul fals aruncat soacrei…ma rog, fiecare face cum crede! Din perspectiva cursantului care are colegi numai persoane ce se pregătesc de nuntă și din perspectiva celui care n-a învățat încă să danseze, dar care se simte ca după 6 ani de terapie, aș recomanda din inimă dansul ca autocunoaștere și ca terapie de cuplu înainte de nuntă. Oamenii pretind a fi altcineva decât sunt, pentru a obține ceea ce vor. Fiecare se lansează în tot soiul de jocuri psihologice pentru a ajunge să-și citească partenerul cât mai bine, înainte de nuntă, ca să știe la ce se înhamă. Dansul mi se pare instrumentul perfect: detector de minciuni și decriptor de comportamente în același timp, mergi câteva luni la dans și afli despre tine și despre partener câte n-ai fi în stare să afli o într-o viață de om. Întâi te cerți, așa cum am făcut și noi, pentru că tu credeai ceva și dintr-o dată dansul îți potrivește în față o oglindă în care te vezi așa cum ești, ba mai mult, îți vezi și partenerul. Te revolți, te cerți, faci scandal, după care te liniștești și apar întrebările:

Vreau să trăiesc o viață cu femeia asta care e tot timpul cu un pas înaintea mea?

Vreau să trăiesc o viață cu bărbatul ăsta după care nu mă pot ține?

Îl vreau pe omul ăsta care nu-i suficient de ferm să mă susțină?

Sunt dispus să sprijin o femeie care pare să nu depună niciun efort pentru a se susține singură?

Nu am încredere să mă sprijin pe el, sigur mă va scăpa…nu am încredere! Dacă nu am încredere, are vreun sens să trăiesc cu el?

În funcție de ceea ce-ți dorești, lecțiile de dans te pot învăța să dai bine 5 minute în fața a 100 de persoane care se holbează la tine sau poți învăța să aduci armonia în cuplul tău. Când privești perechile de dansatori care plutesc pe ritmul muzicii pare că sunt făcuți unul pentru altul, nu se vede efortul, este doar muzică și armonie, totul curge. În spate este munca, transpirația, suferința, ajustarea permanentă, recalibrarea, compromisul. În spate sunt pașii stângaci de la început, nu este muzică ci doar 123…Exact la fel ca-n cuplu, una este ceea ce se vede din afară și alta este în interior. E nevoie de muncă serioasă ca să ajungi să auzi muzica.

Cred că dansul poate să fie măsura unui cuplu care rezistă în timp. Ca spectator, dansul e armonie, ca dansator e muncă susținută, transpirație, colaborare, ambiție, plăcere, durere, compromis, expresie, afirmare. La fel ca-n orice cuplu.

Și pentru că vă știu curioși :D, Vichi de la Lotus Dance este cea care ne suportă stângăciile cu zâmbetul pe buze și o spun cu tot dragul.

IMG_20140921_221748 IMG_1125418464319654

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s